Alba Iulia

english I magyar


Galerie foto

Alba Iulia (jud. Alba). Vechiul castru legionar roman a fost reutilizat deja în preajma anului 1000 de către Gylas. Topografia noii cetăţi regale şi a centrului episcopiei Transilvaniei a fost marcată topografic prin instalarea catedralei în colţul (sfertul) de sud-vest al vechiului castru roman. Teoretic, el ar fi trebuit să utilizeze cel puţin vechile porţi decumana (ulterior, Sf. Mihail) şi praetoria (ulterior, Sf. Gheorghe). Un rol oarecare trebuie să fi avut şi poarta principalis dextra, a cărei arheologie deficitară şi orientată exclusiv către epoca romană, nu a procurat nici un element concludent. Nu posedăm date despre felul în care acest sector de castru a fost izolat de restul perimetrului. Unele indicii publicate, privitoare la fortificare, sunt confuze şi incontrolabile. Ştim, în schimb, că cel puţin latura nordică a castrului a fost intens exploatată, drept carieră, pentru construcţia catedralei de la sfârşitul sec. al XIII-lea şi, probabil, pentru alte construcţii, în primul rând ecleziastice. Atestarea localităţii, ca sat, la 1289 (dar doc. are autenticitatea sus­pectă!), pare să corespundă unui scenariu în care, după 1241, cetatea distrusă de tătari, cedată cu totul episcopiei şi capitlului, nu a fost reamenajată. În atacul săsesc din anul 1277 se consemnează afectarea palatul episcopal. Primul semn sigur privitor la funcţionarea unei cetăţi (castrum ecclesie), restaurate, este oferit de închiderea porţilor ei, la 1349, în faţa regelui Ludovic I aflat în trecere prin provincie.

[Istoria cetăţii continuă].

Zidurile refolosite ale castrului aveau gr mai mari de 2 m. Nu cunoaştem date despre vreo bermă, iar „netezirea” malurilor şanţului de apărare (estimat ca fiind la est cu lăţimea de 16 m şi adâncimea de 5,80 m) puteau fi rezultate ale unor amenajări mai târzii decât anul 1400. Ori­cum, către colţul de sud-vest al cetăţii, se pare că deja într-o perioadă timpurie, palatul epis­copal se ridicase deasupra zidurilor de incintă, devenind el însuşi un element de flancare exterioară. Este posibil ca el să fi posedat şi un turn. Aşa-numita „poartă princiară”, situată pe aceeaşi latură sudică (l = 2,40 m, h = 3 m), cu un ancadrament semicircular având muchie teşită, nu poate fi apreciată decât ca o realizare aparţinătoare stilului gotic (Adrian A. Rusu, Cetatea Alba Iulia, p. 331-351; Patrimonium Apulense, 2, 2002, p. 146-147). Pentru o cronologie arheologică de secol XIV, a zidului de incintă din preajma palatului episcopal, avem, deo­camdată, un singur indiciu (Cronica 2002, p. 34).


Cetatea Alba Iulia

Dintre toate monumentele Albei care au traversat Evul Mediu şi perioada premodernă, cel mai semnificativ a fost mereu cetatea. Ea a fost şi cea dintâi, pentru că este o moştenire antică. Din prima ei clipă a folosit avantajele unui platou natural, care avea la est lunca Ampoiului, iar la sud pe aceea a Mureşului. Ea fusese concepută şi lăsată să fie cuprinsă de ruină în şi din formula în care Imperiul roman îşi clădise majoritatea lagărelor de trupe, în perioada sa de maximă expansiune şi glorie militară. A fost un perimetru patrulater (cu laturile ceva mai mari de 400 m), înzestrat cu patru porţi monumentale, dispuse inegal axial, şi un număr destul de mare de turnuri de curtină şi colţuri. Interiorul castrului a fost ocupat de asemenea de clădiri despre care posedăm doar informaţii foarte vagi. Principalele clădiri ale administraţiei militare, aflate la întretăierea căilor de mişcare au fost, probabil, construite în întregime din piatră. Poate au existat şi ceva temple. Dar, majoritatea barăcilor soldăţeşti, depozitelor de armament, provizii şi tezaurul a fost ridicată pe fundaţii de piatră, dar cu pereţi din lemn. Altfel spus, cele două oraşe romane care înconjurau castrul trebuie să fi avut clădiri de piatră mult mai multe, mai demne de admiraţie, şi, într-un anume fel, probabil mai utile unor reluări târzii. Ca peste tot, aveau un singur dezavantaj, neplăcut medievalilor: regimul scund de înălţime al zidurilor lor.  

Ruinarea fortificaţiilor şi a oraşelor romane a fost naturală timp de aproximativ şapte secole. A venit o lungă vreme a satelor, mici, lunecoase ca poziţie topografică, încropite aproape la fel de rapid pe cât puteau fi şi distruse. Oricine şi-ar fi pus problema reamenajării castrului ar fi avut de rezolvat, întâi de toate, problema mărimii. Nu oricine avea capacitatea de a mobiliza atâta omenire care să reanime zidurile, până cote la care să nu poată fi escaladate facil, să le apere şi să ocupe apoi spaţiul interior.

Momentul din care interesul pentru o cetate s-a redeşteptat s-a fixat în intervalul larg al celei de-a doua jumătăţi a secolului al VIII-lea şi secolul al IX-lea. Este greu de apreciat care şi pe cât timp au funcţionat aranjamente politice care vor fi readus cetatea în atenţie. Ne aflăm încă în strania situaţie de a avea un centru activat, dar cu o periferie aproape inconsistentă. Dincolo de centura din jurul cetăţii, ruralitatea este într-atât de golaşă încât nu oferă decât nişte jaloane greu încadrabile etnic, dar sigur pline de păgâni. Cei mai naturali ori reclamaţi de logică, dintre aceia ar fi trebuit să fie slavi şi, deja, românofoni.

După disoluţia hanatului avar, în urma propriei sale decadenţe şi a loviturilor date de către franci, hanat a cărui control transilvan s-a restrâns esenţial la exploatarea şi circulaţia sării, socotim că un rol cheie l-a avut extinderea autorităţii primului ţarat bulgar până la Mureşul Mijlociu (probabil în jurul lui 830). Bulgarii, încă păgâni, erau deja educaţi în respectul valorilor împrumutate de la bizantini, ceea ce presupunea şi familiarizarea cu fortificaţiile ori clădirile de piatră romano-bizantine pentru a şti cum să se comporte cu ele. Apoi, chiar şi numele de „Bălgrad”, cel dintâi nume medieval al fostului Apulum, pare să fi ajuns la români prin intermediul lor. Amprenta bulgară dată locurilor este incontestabilă. Prin substanţa ei strict arheologică, fără descoperiri excepţionale, care să aparţină unor şefi sau elite, ea nu poate fi decât vag cronologizată sau personalizată în vreo pagină specială de istorie. Puţine elemente de armament, de factură strict occidentală, au oferit câteva sugestii în legătură cu tratatele avute cu francii.

Chiar dacă anume surse dau rosturi importante pecenegilor sau unei mixturi de triburi, în care ar fi intrat şi grupuri de unguri păgâni (mijlocul secolului al X-lea), aceia sau oricare dintre ei în parte nu era capabili nici să înţeleagă, nici să refacă, nici să pună în funcţiune o cetate nouă (de fapt, restaurată). Dacă Bălgradul bulgar, peceneg şi maghiar păgân a avut consistenţe, el nu se poate lega esenţial de zidurile vechiului castru. Cea mai bună dovadă o constituie faptul că în arealul catedralei romano-catolice se practicau în secolul X, înmormântări rare, cu părţi de cai, tipice mai ales pentru unguri păgâni şi turanici în general.

Centrul de putere care l-a substituit pe cel bulgar a avut componente ale uniunii de triburi maghiare, cu centrul în Câmpia Panonică. Despre el se poate spune doar că, dată fiind poziţia sa periferică şi bine individualizată geografic, avea pretenţii autonomiste şi se preocupa de raporturi speciale cu Bizanţul. Între acestea din urmă s-au înscris afluirea principalelor produse de import (podoabe în special) şi primele misiuni de creştinare.

Întemeierea oraşului medieval are aura oricărei mari legende de fundare din istoria civilizaţiilor: un oarecare principe „magnific şi puternic”, venit în plimbare ori la vânătoare, a găsit terenul plin de ruine, părăsit parcă cu o zi în urmă de către romani! Era atât de frumos şi ispititor locul, încât n-a mai plecat din el! Cert este că deja la mijlocul secolului al XIV-lea, se credea cu tărie în originea romană a locurilor şi tot romanilor li se mulţumea pentru caracterul excepţional al aşezării.

Turnura esenţială s-a produs după zdrobirea pe calea războiului (probabil la 1003) a centrului de putere de la Bălgrad gestionat de „dinastia” Gylas-ilor. O primă consecinţă, cu ecouri până astăzi conservate, a fost redenumirea locului din perspectiva noului stăpân politic. Pentru că el avea deja o „Albă” (în Ungaria centrală, tot pe ruinele unei vechi locaţii cu ziduri albe, romane), cea din est, al cărei nume se utiliza de asemenea dinainte, a devenit „Alba lui Gyula”, în timp ce prima s-a numit tot mai des „Alba Scaunului” (Székesfehérvár) ori „Alba Regală”. În toate apelativele locale, din oricare din limbile vehiculate în provincie, a predominat nominativul de „Alba” (l. magh. Fehérvár, l. germ. Weissenburg). Adaosul de „Iulia”, deşi vechi şi atestat de la sfârşitul Evului Mediu, s-a construit şi fixat în conştiinţa comună, din afara cercurilor învăţaţilor, îndeosebi în epoca modernă. Până la urmă, nici nu este foarte sigur dacă el se trage din atributul sau onomasticonul păgân ori provine doar de la alte personaje, mult mai târzii, care au deţinut aici slujbe de comiţi.    

Noua administraţie regală, concepută după esenţiale modele germane, a avut nevoie de centre de control şi gestiune a teritoriului. Cele mai potrivite soluţii au luat consistenţa unor cetăţi (în forma lor primitivă denumite tot „castre” ori după terminologia folosită de către savanţi în întreaga Europă de Răsărit, „cetăţi de şanţuri” – l. germ. „Burgwälle”). În fruntea lor şi a teritoriului înconjurător au fost aşezaţi „comiţi” regali. Alba Iulia a fost „soră” bună cu cetăţile de la Biharea, Cluj(-Mănăştur), Dăbâca, Turda (Moldoveneşti), Moreşti, Şona (= vechea „Cetate de Târnavei”?), Hunedoara, Arad şi Timişoara. În jurul ei gravitau o mulţime de „pământuri ale castrului”, locuite de către „oamenii castrului” (iobagi de castru, castrensi) a căror ultime amintiri s-au pierdut doar în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

În acele vremuri, a face cetate (cu numele de castru, în prima fază) era un act de întemeiere care era foarte departe de a avea stricte conotaţii militare. Cetatea nu era numai o construcţie în sine, arhitectonică, fără pereche în lumea obişnuită, ci un simbol instituţional. Ea concentra o bună parte din viaţa publică, a unui larg hiterland, le proteja şi le gospodărea. A avea contacte cu ea însemna a cere porunci, dreptate, protecţie, a plăti impozite şi a asigura comerţul, orientarea meşterilor.

Instalarea reprezentanţilor regali la Alba Iulia a fost mereu aleasă cu grijă. Teritoriul dinspre est, spre Carpaţii Orientali, şi spre sud, către Carpaţii Meridionali, era încă nesigur, datorită prezenţelor şi ingerinţelor militare ale pecenegilor, bizantinilor şi cumanilor, derulate succesiv în timp. Ca atare, comitelui de Alba i-au revenit atribuţii grele de apărare a celor mai lungi graniţe, iar în cadrul aceluiaşi fenomen, responsabilitatea repartizării, instalării, sprijinirii şi valorificării potenţialului coloniştilor veniţi în valuri masive. Era vorba despre grupurile foarte eterogene (cazari, unguri, pecenegi etc.) din care s-au născut secuii şi a celor de germanici ori latinofoni (valoni) care i-au coagulat destul de repede pe saşi. Toţi au plecat din şi în hotarele comitatului Alba. Din aceste atribuţii, incomparabil mai mari decât ale unor comiţi ordinari, din vecinătăţile nordice, la care se adaugă sugestii venite dinspre primele cumulării de slujbe înregistrate de izvoare (1201 – Yula voivoda et comes Albe Transiluane), o serie de istorici au tras concluzia că ar fi germinat şi ar fi prins contur definitiv slujba de voievod al întregului teritoriu intracarpatic. Lucrul ţine de o geneză instituţională covârşitor de importantă pentru toate secolele următoare. Poate acelaşi personaj va fi fost mai potrivit să-şi lase numele lipit de localitatea în care-şi avusese rezidenţa. Abia de la 1263 încolo, voievozii Transilvaniei au părăsit locul şi demnitatea de comite de Alba, în favoarea celei de Solnoc.

În secolele XI-XIII, nici un comite regal de Alba, chiar cumulând demnitatea de voievod, nu a fost capabil să utilizeze întregul spaţiu al castrului roman. Analogiile europene, unele din Transilvania (cazul Clujului instalat în vechea Napoca), ca şi elementele de topografie medievală mai târzie, sugerează ca deplin posibilă ocuparea unei părţi restrânse a lagărului roman. Catedrala s-a aşezat la finele secolului al XI-lea în colţul de sud-vest, folosindu-se probabil de una, cel mult două dintre principalele porţi. Dar, reconstituirile contururilor zidurilor romane dau de înţeles că porţile de sud şi nord erau amplasate nu riguros la mijlocul laturilor, ci destul de mult în jumătatea de est. Logica ne cere să-l vedem apărat cumva pe acel castrum Alba, dar nu sunt cunoscute elementele prin care suprafaţa primei cetăţi medievale ar fi fost delimitată în prea generosul perimetru al castrului legionar roman. În jurul anului 1083 se scria doar vag că avea „întărituri” care îşi jucaseră rolul în războiul cu pecenegii. Se poate doar presupune că s-au folosit doar exact aceleaşi tehnici arhitectonice care erau în uz peste tot: valuri de pământ şi întărituri din lemn. Era prea timpuriu ca zidurile în piatră să fi reintrat în deprinderile meşterilor timpurilor. Doar viitoare descoperiri fericite ar putea să lumineze asupra acestui aspect esenţial al începuturilor.

Oricum va fi fost acel castru închis, el a trăit ceva mai mult de două veacuri. Imposibil să nu trebuiască să fie reparat, refăcut, apărat. Majoritatea populaţiei comitatului regal se raporta la el, îndeplinindu-i cerinţele. A fost totodată prima perioadă de timp în care locuirea interioară a cunoscut prosperitatea. O bună parte dintre casele iobagilor de castru s-au aliniat în coasta fostului val de pământ, pe care stătuse odinioară şi zidul de piatră al castrului roman. Erau locuinţe de suprafaţă, încropite pe tălpi de pietre fără mortar, recoltate tot dintre cele romane, şi pereţi din lemn, lipiţi cu lut. Inventarul uneia, de lângă latura de nord, conţine remarcabile cantităţi de ceramică, podoabe şi piese numismatice. Altele s-au dispus aleator, probabil ferindu-se de zonele în care ruinele antice erau prea inconfortabile pentru reamenajat.

Câtă vreme oamenii din jurul său au fost activi şi prosperi, şi castrul a fost la fel. Semnele de decadenţă s-au înregistrat de la sfârşitul secolului al XII-lea. Societatea se polariza, biserica catolică şi nobilii abia născuţi cereau alte rânduieli. Subţierea numerică ori calitatea militară şi socială inferioară a slujbaşilor castrului s-a tradus prin abandonul monumentului la starea de paragină şi vulnerabilitate. Şi s-a întâmplat ca, în 1241, la Marea Invazie mongolă, culegătorul decadenţei să fie o societate militaro-tribală de o cruzime egală cu propria sa eficienţă. 

La mijlocul lunii aprilie a anului pomenit, tătarii de sub poruncile lui Bediak, au lichidat opoziţia locului fără să se înregistreze nici o rezistenţă notabilă. Nici o luptă nu se consemnează, ci doar simpla anihilare a unui centru important deja doar prin prezenţa episcopiei, decât prin altceva.

Tot pe atunci, ca în numeroase alte locuri, comiţi regali şi-au restrâns până la totală ineficienţă, prezenţele. Castrele-centre de comitate nu au mai fost refăcute şi au început să fie donate pe mâini private. O parte dintre beneficiari au fost instituţii bisericeşti. Aşa precum în multe alte centre episcopale (Oradea, Cenad) sau mănăstireşti (Cluj, Arad), vechile rezidenţe teritoriale regale au fost donate bisericii. La 1246, regele renunţa la toate drepturile juridice exercitate prin intermediul voievodului, comiţilor de comitate şi oricare alt jude regal. Din aproximativ acele vremuri, cetatea de la Alba Iulia a încetat de a mai fi o cetate regală, transformându-se în cetate episcopală. Nu era doar o lepădare de responsabilităţi, cu recunoaşterea neputinţei administraţiei centrale, în paralel cu disoluţia regimului patrimonial arpadian. Biserica era, în acea vreme, singura instituţie cu experienţe continentale, pentru care a face rânduială echivala şi cu a construi şi gospodării altfel decât după moduri apropiate de societăţile preistorice. În afara acestor capacităţi, refacerile şi reînnoirile se bazau pe privilegii protectoare şi pe resurse garantate.

Cât de întârziate au fost unele dintre fenomenele de la Alba Iulia o dovedesc două evenimente din anii 1277 şi 1308. În ambele situaţii, neprietenii episcopilor au intrat fără probleme în Alba Iulia, odată jefuind şi ucigând cu „furie drăcească” oameni adăpostiţi în catedrală, altădată oprindu-şi agresiunea în faţa delimitărilor altarului. Eroarea punerii la punct a apărării locului nu fusese încă îndreptată. Mai putem adăuga că, simţindu-se fără protecţie, principala instituţie ecleziastică din Alba (capitlul) gospodărea şi conta mult pe protecţia cetăţii botezate cu hramul catedralei, „Piatra Sfântului Mihail” de la Tăuţi (la circa 15 km, în amonte pe Valea Ampoiului), în timp ce episcopii construiau pe rând, lângă Cluj, mai întâi cetatea de la Floreşti, apoi pe cea de la Gilău.

În contextul regatului ungar, episcopatul a fost mereu în dilema unor crize de autoritate, atât faţă de colegiile capitulare, cât şi faţă de regalitate. Pe plan local, „sfatul” ori „consiliul” episcopal s-a coagulat în primul rând din preoţimea cu autoritate în teritoriu. Arhidiaconii care răspundeau, în general, de câte un comitat, şi-au stabilizat reşedinţele, consecvent din a doua jumătate a secolului al XIII-lea lângă sediul episcopal. Dintre ei, câte unul, luând numele de prepozit, a devenit responsabil de locul de adeverire de la Alba Iulia. Ca să marcheze despărţirea de persoana ocazională ajunsă în scaun, uneori chiar neagreată, a episcopului, colegiul capitular şi-a delimitat strict averea. În acelaşi conjunctură, în Evul Mediu târziu se va ajunge până acolo încât suprafaţă însăşi a cetăţii era delimitată între episcop şi prepozitură. Poarta Sf. Mihail era a episcopului, cea a Sf. Gheorghe era „a capitlului”. Dar, dincolo de aparenta discordie, cele două instituţii înţelegeau esenţial că trebuie să colaboreze. Numai astfel ar fi fost în măsură să-şi apere solidar lăcaşurile ridicate spre slava Domnului, dar şi averile şi vieţile. 

Scăpată de sub apăsătoarea presiune a voievodului rebel, Ladislau Kan, şi probabil încurajată de protecţia regală, imediat după începutul secolului al XIV-lea, episcopia şi-a perfectat cetatea în acord cu alte cetăţi care se năşteau în jurul ei. Semnul închegării sale funcţionale este oferit de un episod istoric neobişnuit. La începutul toamnei lui 1349, „spre marea necinstire a cinstei şi demnităţii regeşti”, episcopul Andrei a zăvorât porţile în nasul orgoliosului rege Ludovic de Anjou. Actul, oricum va fi fost motivat, era rar şi semăna cu cel de lezmajestate. Părţile s-au împăcat, iar episcopul a rămas în scaun până la moartea sa. Important este pentru noi semnalul că cetatea se putea închide într-un asemenea mod încât nici măcar un încoronat nu intra fără să o forţeze prin asediu.

Pentru a stabili valoarea istorică a Albei, va trebui să punem cap la cap câteva lucruri. Să începem discuţia prin a răsturna ierarhia medievală, referindu-ne la voievodatul Transilvaniei ca la o structură de putere laică, luată drept referinţă. Or, lucru ştiut, nu a existat niciodată vreo capitală civilă a provinciei. Ca şi regii, voievozii au fost peregrini, au stat în cetăţi mai mici (Cetatea de Baltă, Lita, Deva) ori pur şi simplu stăteau pe lângă aceiaşi regi. Mai cu seamă din secolul al XIV-lea, Alba Iulia era singurul loc din Transilvania în care rezida o autoritate unanim recunoscută şi căutată. Fără să aibă vreodată vreo veleitate economică în faţa marilor oraşe săseşti (Sibiu, Braşov, Bistriţa), locul şi-a construit mereu o virtuală calitatea de centru provincial, incomparabil ca funcţie şi aspect. S-au găsit autori care au numit-o de-a dreptul astfel, fără ca cineva să-i poată contrazice cu temei. Va fi zestrea pe care Evul Mediu o va clădi temeinic şi o va transmite moştenire epocii premoderne atunci când Alba Iulia s-a metamorfozat şi în capitală politică.

Singura latură a cetăţii care poate fi încă urmărită aproape în întregimea sa este cea sudică. Traseul ei măsoară astăzi peste 340 de metri. Dar, foarte bine vizibili sunt numai circa 150 de metri, la lumina zilei, alţii sunt integraţi în pivniţe de clădiri. Chiar şi fără intervenţii serioase pentru punerea ei în valoare, ea se înfăţişează ochilor cu un parament divizat în două registre orizontale diferite. Către pământ se întâlnesc blocuri masive, bine faţetate şi aranjate pe asize, care sunt toate din moştenirea romană. Nu sunt uniforme pentru că ele însele au fost rezultatul restaurărilor romane din secolul al III-lea, dintr-o vreme în care au încăput în zid şi elemente sculpturale sau epigrafe cu altă destinaţie iniţială. Mai sus, ca şi în miez, zidăria devine haotică, amestecând din plin piatra de toate calităţile, cu cărămida. Materialele trădează refaceri majore care au fost întreprinse pentru a recupera elevaţia ciuntită prin exploatarea necugetată a pietrelor iniţiale şi a adapta curtina tehnicilor de război care au depăşit prin puterea de distrugere pe cele romane. La o înălţime de circa opt metri, pe coronament, din grosimea iniţială de vreo doi metri, zidul s-a conturat într-un parapet de 1,50 m şi gros doar de o jumătate de metru. Urmele de creneluri înguste, alternate cu merloane largi, abia se disting de către un ochi versat. Galeriile de strajă, astăzi totalmente dispărute, erau calificate de italianul Gromo, ca fiind „după sistemul vechi”. Aceasta însemna cel mult o podină de lemn, un parapet de sprijin şi, numai probabil, un acoperiş. Tot de la romani s-au moştenit ieşindurile (lesenele) dreptunghiulare care ritmează, la distanţe regulate, suprafeţele exterioare ale curtinei. Exista o mare diferenţă de nivel între interiorul cetăţii, cu nivel ridicat prin pământ şi gunoaie, şi cel exterior. „De vină” era şi vechiul val de pământ al primului castru de legiune, în panta căruia, la exterior, fusese plantată apoi curtina de piatră.

Resturi de zidărie au conservat şi clădirile dispuse pe latura de nord a cetăţii (circa 60 de metri). Urmele lor sunt însă toate ascunse în pivniţe ori acoperite de tencuieli estetizante, aparţinătoare timpurilor mai noi. Ar fi suficient pentru a avea marcată, fie şi virtual, închiderea laturii.

Latura de vest a cetăţii este cea mai „arheologică”. Elementele ei s-au înregistrat numai prin săpări utilitare, din anii 1966-1968. Un fragment de fundaţie a fost descoperit arheologic pe artera stradală care desparte cele două catedrale. În sfârşit, cercetări din zona actualului palat arhiepiscopal romano-catolic au dezvelit ceea ce este clar a fi baza romană a traseului medieval, fără să poată aduce detalii de substanţă la cunoaşterea cetăţii. Aceleaşi tronsoane sunt în relaţie cu alte sectoare, aflate tot în pivniţele arhiepiscopiei.

Am putea doar bănui, pentru că elemente clare nu s-au obţinut niciodată din vreo cercetare specială, că porţile romane au reintrat în uz, măcar într-o formulă mai restrânsă ca dimensiuni. Sigiliul capitlului, ca şi prima hartă habsburgică, par să sugereze grafic o poartă cu două turnuri de flancare, care, deloc întâmplător, a primit tot numele sfântului patron al episcopiei, Sf. Mihail. După cum indică harta din 1687, şi poarta Sf. Gheorghe avusese aceiaşi tip de flancare, cu două turnuri identice, dispuse de straja culoarului de intrare. În aceiaşi perioadă istorică de funcţionare, după multiplele reparaţii şi intervenţii care se făcuseră pe ele, un cronicar (Farkas Bethlen) scrie explicit că porţile erau „gemene”. Dacă cele două turnuri de flancare ale intrării pot fi cu uşurinţă atribuite, cel puţin în zona fundaţiilor şi, eventual, a primelor nivele, castrametarilor romani, tot ceea ce a mai fost construit pentru a le face mai înalte, mai capabile pentru a rezista armelor de foc ori pentru a dispune de instalaţii de închidere, este în întregime medieval târziu.

Numele a două porţi a răzbătut neschimbat, probabil de la punerea integrală în uz cetăţii de piatră, până la dezastrul de la mijlocul secolului al XVII-lea. Prima dintre ele reapare, la finele secolului al XVI-lea, şi cu numele suplimentar, de „Temniţa Porţii”, desemnându-i probabil funcţia secundară, poate numai moştenită. După descrierea locului de claustrare, am putea bănui că era subteran şi înzestrat cu gratii prin care se puteau strecura mâinile. „Ceva”, confecţionat din bârne grele, se ridica acolo anevoie, cu lanţuri, pentru a permite funcţionarea. Din păcate, avem de ales fie între o hersă, fie între un sector de pod, mobil. În faţa porţii Sf. Mihail un pod lung, din lemn, asigura accesul. El trebuie să fi trecut peste şanţul sec a cărui lăţime nu era tocmai nesemnificativă. De aşteptat ca un pod similar să fi deservit şi poarta opusă.

Poarta de vest îngăduia un acces perpendicular, cu intrarea şi ieşirea orientată către nord. Cea opusă, a Sf. Gheorghe, a bifurcat accesul imediat după ieşirea sa din cetate, către nord şi sud. La ea soluţiile de protecţie au fost multiplicate. Planul armatei habsburgice din 1687 ne dezvăluie un amănunt de mare importanţă: un element suplimentar de protecţie. Un culoar, probabil fracturat şi el de un pod ridicător, conducea către o barbacană cu plan circular. Regimul ei de înălţime, mai scund, lăsa la vedere turnurile vechii porţi. Dacă la scurt timp de prima ei fixare grafică, zidurile au fost într-atât de distruse încât harta de la 1711 conturează doar un edificiu aproximativ, cu profilul literei U, în schimb surpriza a venit ulterior. În programul construcţiilor cetăţii celei noi, la nivelul substrucţiilor, barbacana a fost curăţată de ruine şi conservată la interiorul noului bastion al cetăţii Vauban (Sf. Ioan de Capistrano). Intervenţiile au degajat atunci o construcţie din blocuri de piatră, cu diametrul de 20 m, rezultat al manşonării sale, în aşa fel încât orice urme de accese să-i dispară, iar apoi a fost dotată suplimentar cu bolţi şi răsuflători, pentru a deservi un depozit de pulbere, apoi o moară. În această nouă haină arhitectonică, barbacana medieval târzie a porţii Sf. Gheorghe este şi astăzi vizibilă.

Încă o problemă, lăsată în afara oricărei discuţii, de prea multă vreme: numele porţilor medievale trebuie să fi avut vreun rost anume. La început de secol XVII, un singur cronicar scrie explicit că poarta Sf. Gheorghe era legată de o capelă cu acelaşi hram. Este pe deplin posibil ca acea capelă să fi fost amenajată chiar în interiorul etajului unuia dintre turnurile porţii. La fel se poate admite situaţia şi pentru poarta opusă. Ca să furnizeze peren dovada că turnurile aveau origine romană, contemporanii distingeau clar pe poarta Sf. Gheorghe un relief cu Luppa capitolina, fără să ştim exact dacă era un decor originar al arcului porţii de castru roman ori o piatră montată acolo de vreun personaj renascentist, cu puternice nostalgii antice. Vom mai ispiti reconstituirea, afirmând că nici însemnele sfinţilor ori a stăpânilor cetăţii nu puteau lipsi de pe faţadele exterioare. Pe ele trebuie să fi încăput inscripţii şi blazoane aşezate de episcopi ori prepoziţi mândri de investiţia şi patronajul lor. Ar fi fost cu totul anormal şi în contradicţie cu toate fortificaţiile medievale pe care le cunoaştem într-o stare mai bine conservată. Dacă dorim să ne debarasăm de vreo imagine prea idilică atunci, în afara temniţei, se mai poate aminti un lucru care, astăzi ar face parte dintr-un film de groază. Să amintim doar că, la încheierea războiului ţărănesc din 1514, conducătorul secui Gheorghe Doja a fost tranşat în bucăţi, iar una dintre ele a fost adusă cu adresă precisă la Alba Iulia, pentru a fi acolo ţintuită de o poartă. Aproape că am putea jura că respectiva poartă fusese a Sf. Mihail, iar „expoziţia” părţilor anatomice ale unui inamic public nu era la primul ei act.

În legătură cu celelalte două porţi aparţinătoare odinioară vechiului castru roman, informaţiile sunt destul de precare. Prima constatare ar fi aceia că, în contrast cu anterioarele, cu care tocmai ne-am ocupat, ele nu şi-au transmis nici un nume propriu. În continuare, ar fi de specificat că pe nord s-a conservat un ancadrament relativ amplu care provine în mod sigur de la un portal gotic (vizibil în paramentul Palatului Apor, ocupat de către Rectoratul Universităţii „1 decembrie 1918”), databil în linii mari în secolul al XV-lea, dar este nesigur dacă el a aparţinut porţii cetăţii ori unei porţii de palat ori curte situată lângă una dintre clădirile interioare. Deşi cercetată arheologic în anii din urmă, poarta de sud a vechiului castru nu a adus la lumină nici un fel de date memorabile. Ceea ce pare a fi relevant pentru destinul minor ori chiar lichidat al porţilor de nord şi sud, este felul în care harta de la sfârşitul secolului al XVII-lea aranjează locuirea exterioară, fără ca să indice vreo dependenţă faţă de circulaţia printr-o anume poartă care să amintească de cele romane.

Şi totuşi, există date care îngăduie discuţia despre un număr suplimentar de porţi funcţionale. O informaţie din 1603 mai denumeşte încă o poartă carosabilă spre sud, fără să putem şti dacă traseul ei de acces a dublat topografia castrului ori un cu totul altul, pe care îl vom comenta mai departe. Dacă interpretarea noastră este corectă, atunci poarta sudică se poate sprijini şi pe argumentul potrivit căruia aparatul militar al instituţiilor ecleziastice era prea restrâns pentru a-şi îngădui controlul permanent a patru porţi mari. Iar dacă luăm în considerare faptul că în vremea principatului lucrurile nu s-au corectat, dacă nu cumva au fost chiar restrânse la situaţia înregistrată de hărţi, atunci vom ajunge la aceiaşi concluzie.

Ca în orice cetate, au existat porţi mici, unele socotite „secrete”. Planul din 1687 indică un pod mai îngust şi paralel, la sud de poarta principală, din vest. El trebuie să fi servit tot o poartă destinată unui acces mai exclusiv, direct către principala zonă rezidenţială a cetăţii. O altă poartă, de fapt singura care a răzbătut până la noi într-o manieră care ne dovedeşte îndelungata ei uzanţă, se afla îndreptată tot către complexul rezidenţial. Este vorba despre o poartă tăiată (trei metri lăţime şi 3,5 metri înălţime) în curtina de sud, în spatele palatului episcopal⁄princiar. A avut iniţial un ancadrament în arc frânt care, probabil în cursul secolului al XVI-lea, a fost înlocuit cu un cadru mai restrâns, pietonal, surmontat de o arcatură semicirculară, cu frunze de acant între listele, de factură renascentistă. Iar ceea ce este important este că, pe cel mai vechi plan credibil al cetăţii, zona de sud era deservită şi ea de un pod peste şanţ, situat în dreptul racordului dintre fostul palat episcopal şi al prepozitului şi ampla aripă ridicată de principii Rákóţeşti. Iar, ca dimensiuni, podul nu este desenat mai mic decât cel al porţii Sf. Mihail. Dacă podul va fi fost carosabil, nu acelaşi lucru s-ar putea scrie despre zona curtinelor din dreptul său, astfel am putea bănui că dacă transporturi serioase s-au făcut pe pod, niciunul n-a răzbătut, din zwinger, în incintă.

Dintre numeroasele turnuri romane de curtină, majoritatea au fost abandonate. Ar fi de aşteptat ca unele să fi fost repuse în funcţie, chiar mărite, pentru a face mai eficientă flancarea laturilor şi, mai ales, apărarea colţurilor. Dintre turnurile surprinse grafic, cel care mai prezintă o oarecare particularitate este turnul din colţul de nord-vest al cetăţii. Este un dreptunghi care s-a instalat oblic pe colţ, cu jumătatea laturilor scurte încleştat de curtinele venite în unghi drept. Un cronicar de la începutul secolului al XVII-lea aminteşte despre turnuri de curtină care erau deschise înspre incintă. Pe planul de orientare, pe vest, între poarta Sf. Mihail şi colţul de sud-vest al cetăţii, o construcţie sparge linia continuă a curtinei, ieşind în afară, în forma unui turn cu planimetrie incertă, dar deschis către incintă. Se confirma informaţia cronicărească. La rândul său, grafitul din 1576, aflat pe peretele absidei nordice a catedralei, indică acoperiri cu coifuri. Iar dacă socotim că merită să avem încredere în fidelitatea reprezentării, atunci unul dintre turnuri pare să fi avut un etaj combinat din lemn cu zidărie.

Planurile de la turnura secolelor XVII-XVIII mai detaliază un edificiu lipit la exteriorul curtinei de nord, aproximativ la jumătatea sa, dar care ar fi ciudat pentru planimetria unui turn simplu, prin planimetria sa dreptunghiulară. Şi totuşi, poate doar desenul nu a reuşit să-i sugereze funcţia. Este posibil să fi fost acolo componente ale turnului, deja crăpat,  în preajma căruia, în 1603, s-au purtat lupte. Nu putea fi uşor apărat din flanc, dar rezista magistral la orice tentativă de a-l nărui în asediu, ceea ce aminteşte suspect de mult de tăria mortarelor şi blocurilor romane de zidărie. În 22 iunie 1580, pe o furtună de vară, un trăsnet a lovit un turn de colţ cetăţii: era locul în care era depozitată pulberea archebuzelor. A luat foc, iar o parte din curtina vecină a căzut. În jur, nici casele de lemn nu au scăpat, iar victimele s-au înregistrat pentru prima dată: 14 morţi şi 60 de răniţi. Tot prin preajma lui se afla alt turn cu bază pentagonală. Cu prilej asediului din 1603, se scrie explicit că acolo, mai precis în colţul de nord-est, exista un bastion „nou”.

Curtinele şi şanţurile au presupus eforturi continui de reabilitare, reînălţare şi dotare cu galerii de strajă. Cetatea a avut nevoie de şanţuri, măcar spre vest, unde terenul era relativ plan. În anul 1469 se menţionează încă valabilitatea poruncii regale de a le astupa, împreună cu demantelarea curtinelor. Fermitatea menţinerii acestei dispoziţii, generate de consecinţele rebeliunii transilvane din anul 1467, dovedeşte nivelul de implicare al feţelor bisericeşti din Alba Iulia în acea neinspirată opţiune politică.  

Trebuie să aşteptăm al XV-lea veac pentru a înţelege câteceva din mecanismele de gospodărire a cetăţii. La 1467 episcopia are doi castelani, Petru Wethesy şi Mihail. Curând, la 1471, va apare deja al doilea menţionat: Emeric Zolyomi. La 1508 aflăm cât de importantă era slujba, din aceea că Ioan Barlabássy de Cisteiu era rudă cu vicevoievodul Transilvaniei, iar fiul său, tot Ioan pe nume, a fost promovat arhidiacon de Alba. Acelaşi castelan din urmă va fi socotit demn de a avea pusă stema sa alături de acelea a celor mai importanţi bărbaţi politici ai vremii. Ştim că în 1520 era unul singur castelan care era salariat cu suma de aproximativ 50 de florini pe an şi avea un bucătar anume. Oricine se aşteaptă să vadă în castelani doar slujbaşi cu maniere cazone şi chef continuu pentru învârtit spade ori săbii, se înşeală. Calităţile lor militare erau puse la lucru doar în mod excepţional, altfel ei fiind marii gospodari ai monumentului de care ne ocupăm. Este foarte posibil ca şi la Alba, castelanii să fi deţinut concomitent cinul de vicecomiţi ai comitatului, preluând astfel şi alte dintre obligaţiile laice ale episcopilor.

Din acelaşi secol al XV-lea s-au aglomerat probele care indicau că tehnica de apărare a cetăţii episcopale fusese depăşită moral. Puterea tunurilor de asediu devenise înspăimântătoare: calibre din ce în ce mai mari şi mai multe, ghiulele de piatră schimbate cu altele de fier. Se inventaseră deja gurile de foc care trăgeau cu boltă, peste ziduri, iar scuipătoarele de foc se transferau deja şi în arme individuale. Informaţii anume dau de înţeles că episcopul Ladislau Gereb de Vingard a avut iniţiativa refacerii cetăţii. El a reorientat anume venituri către „refacerea turnurilor, zidurilor şi şanţului cetăţii”. În 1504 izvoarele susţin că s-a refăcut bastionul din faţa porţii Sf. Gheorghe. Dar, aceiaşi construcţie, pe care o cunoaştem din planuri sau în hainele de secol XVIII, pare să fie construită tocmai atunci. Era exact timpul în care, peste tot în arhitectura militară îşi făceau loc aceleaşi construcţii masive şi scunde, care semănau cu turnurile, dar, în adevăr, nu erau decât nişte forturi fără acoperişuri ori cu ele dispuse perimetral pe ziduri, utile pentru arme de foc de calibru mic şi mediu, menite să protejeze accesele către porţi ori sectoarele cele mai vulnerabile ale fortificaţiilor.

În 1516, regele Vladislav al II-lea a intervenit direct la capitlu pentru a reface incintele ruinate şi prea scunde, susţinând că i-ar trebui bastioane nu de lemn, ci de piatră, acoperite cu ţigle. În anii următori, se menţionează sume de bani serioase care au fost destinate construcţiilor de la cetate. Tot de atunci au răzbătut informaţii care ne arată cât şi cum aprovizionau satele apropiate aparatul militar al cetăţii de la Alba Iulia. Dar, în definitiv, se dovedea, că dincolo de rutina de viaţă a cetăţii, intervenţiile nu erau decât mici cârpeli care încercau să liniştească îngrijorarea publică în faţa maşinii de război implacabile, a turcilor.

Panica de după dezastrul de la Mohács, care a pus capăt armatei regale maghiare, a ajuns până la Alba Iulia. Victima principală a fost însă episcopul însuşi, căzut pe altarul războiului civil dintre „naţionalii” din jurul lui Ioan I Szapolya (forma veche onomastică, fiind cea de Zapolya) şi partizanii Habsburgilor. Nu erau condiţii dintre cele care ar fi putut salva cetatea la o confruntare serioasă.

Garnizoana continua să fie divizată între oamenii episcopului, cu plăţile preluate de către cei care profitau de veniturile eparhiei lăsate fără titular, şi capitlu. Cel din urmă a avut însă probleme grele în a se adapta la noile sale obligaţii militare. Dieta din 1554, repetă obligaţia decanului de a se pune în fruntea aparatului militar, obligat a se recruta din domeniile proprii şi să participe chiar la operaţiunile armatei de câmp. Cetatea ecleziastică a trecut fără nici un mare zbucium în mâna viitorilor principi.

Epocii principatului trebuie să-i atribuim obligatoriu trei elemente de amplificare. Este vorba, mai întâi, despre lărgirea şanţului sec de apărare, care a îmbrăţişat minimum două dintre laturile exterioare, într-un grad diferit de intervenţii. Un indiciu arheologic, din sectorul de vest, oferă dimensiuni impresionante: o lăţime de 16 metri, la o adâncime de aproape şase. Dacă, într-adevăr, nu s-au făcut escarpări ale malurilor şanţului, lucrul s-ar explica doar din absenţa apei care să fi periclitat pantele inegale: cea de lângă zid, abruptă şi apropiată, cea opusă, cu înclinare de circa 300.

Apoi au fost cele două bastioane amplasate la colţurile de sud-vest şi sud-est. Locul lor a fost deja conturat imediat de la mijlocul secolului al XVI-lea, atunci când în focul luptelor dintre partizanii Szapolieştilor şi cei ai Habsburgilor, tehnicienii militari italieni au transpus în teren platforme de artilerie la colţurile cele mai expuse. Dar, aceleaşi amenajări, menţionate doar vag în surse, nu puteau fi aforme sau întâmplătoare. Se cereau bine racordate la fortificaţia deja existentă, era nevoie şi de consolidarea lor cu lemn, şi asigurarea propriei lor protecţii, măcar prin palisade. Ca pentru a întări cele bănuite de către noi, o sursă cronicărească afirmă explicit că la început de secol XVII, în sud-vest se aflase un bastion pentagonal.

A fost nevoie de învăţămintele asediilor de la începutul secolului al XVII-lea, pentru ca să se decidă intervenţii constructive masive. În adevăr, cele mai ample şi cele mai diferite de cele care decurseseră din moştenirea romană.

Bastioanele despre care putem discuta astăzi cel mai mult s-au conservat într-un grad remarcabil. Atât doar că vederea lor este astăzi bine obturată de labirintul instituit de cetatea secolului XVIII. Aceasta face ca să avem mereu unghiuri generale destul de restrânse, din care o parte au rezultat şi dintr-o haotică dezvoltare urbanistică foarte nouă. La data proiectării, ele nu erau noutăţi arhitectonice. Aparţineau grupului de tehnici intrat în uz cu aproape un veac înainte şi fixat prin termenul de „stil italian nou”. Dacă unul este integral, dar foarte neglijat din punct vedere estetic, celui de-al doilea i-a fost parţial acoperită zona de racord către latura de est a cetăţii.

Construcţia lor a fost concepută la toate colţurile. S-a aprobat în dieta de la Cluj, din toamna anului 1615 şi s-a împlinit la jumătatea proiectului, anterior anului 1627. Anii dintre cele două date extreme sunt plini de contribuţia de muncă prestată gratuit sau plătită, calificată şi necalificată, alături de transporturile făcute pentru construcţia lor. Locul urma să devină un şantier impresionat, cu orizonturi de lucru aşezate deopotrivă la cetate şi la palat. Sibienii au fost încântaţi să sprijine din plin renovările, numai ca să nu se mai pună problema perpetuării şederii principelui în oraşul lor. Deşi nu avem nici un fel de cifre generale privitoare la efortul de construcţie, ni le putem imagina. Într-un singur an, Clujul a trimis la Alba Iulia 14 căruţe de transport şi 60 de oameni. În cei 16 de ani de domnie ai lui Bethlen, s-au dus însă peste 300 de care încărcate cu pietre profilate, destinate cetăţii şi construcţiilor sale interioare. Fiecare dintre căruţe erau trase de câte şase-opt perechi de boi. Cea mai apropiată carieră se afla la peste zece kilometrii depărtare. Numai că, cea mai mare parte a masei de zidărie este formată din cărămizi, despre a căror istorie locală ştim cele mai puţine lucruri. Uriaşe cantităţi de var s-au fabricat din pietrele Cricăului. Aparte sunt mereu pomeniţi zidarii care au plecat mereu acolo.

Teoretic, proiectul de edificare a fost repartizat pe sectoare principelui, saşilor, secuilor şi comitatelor. Cel mai „harnic” s-a dovedit principele însuşi care în 1626 aşeza deja placa comemorativă pe bastionul de sud-vest. Saşii l-au urmat imediat, ameninţaţi de astă dată cu legea de a permite altor etnici stabilirea în oraşele lor dragi şi ermetice, odată cu isprăvirea bastionului de sud-est. Senatorul Valentin Pfaff a fost responsabilul de lucrare. El, împreună cu judele regal (Michael Lutsch) şi comitele sas (Koloman Gotzmeister) şi-a pus însemnele heraldice la vedere. Mai apoi s-a dovedit că ceilalţi responsabili de construcţia celorlalte două bastioane, nu au făcut nimic. Moartea principelui Bethlen a zădărnicit total finalizarea grandiosului plan de înconjurare a cetăţii cu bastioane moderne. Chiar şi unele componente ale bastioanelor au fost isprăvite doar de către urmaşii săi.

Planimetria lor se denumeşte plastic, în limbaj profan, fie în formă de pică, fie „cu urechi”. La final, frontul laturii de sud a cetăţii a fost mărit până la dimensiunea de 435 m. Bastionul de sud-vest are latura sudică de 109,5 m. Gâtul de legătură cu colţul vechii cetăţi are 21 m. Pe latura de nord, astăzi parţial demolată, ascunse în pământ, i-au fost cazematele. Bastionul din sud-est a fost scurtat din proiect la o latură de 76 metri. Ambele lucrări sunt realizate cu blocuri masive, care domină părţile inferioare, apoi altele, atent prelucrate, care marchează muchia orientată către exterior şi un brâu semicircular continuu, aşezat în elevaţie, cu rost pur decorativ. Crenelajul, greoi, scund şi rar, deservea amplasamentului de tunuri grele. În rest, sute de mii de cărămizi banale întregesc construcţia. Peste cazematele construite la interior s-a aglomerat o cantitate uriaşă de pământ, cel mai probabil excavată din şanţurile cetăţii, pentru a transforma totul într-un masiv imposibil de clintit cu vreun tun de epocă ori sabotat de vreun tunel de mină. „Contratunele” destinate supravegherii bazei bastioanelor şi atacurilor surpriză, comunicau prin cazemate cu exteriorul şanţului. Prin amploare şi contemporaneitate, bastioanele Albei sunt de aşezat alături de acelea ale cetăţii Oradiei. În timp, ele au „crescut”: în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cu încă patru metri, adăugaţi la cei opt-nouă iniţiali, apoi cu mult mai puţin sau deloc în vremea revoluţiei de la 1848/1849, când cetatea a reuşit să-şi menţină neclintit poziţia de „bază contrarevoluţionară”.

Sensibil egale ca dimensiuni, ele se aseamănă şi prin detaliul unirii extremităţii curburilor semicirculare cu curtina, dând falsa impresie a unor clădiri ori turnuri. Şi de la baza gâtului celor două bastioane a pornit un zid paralel care dubla întreaga curtină de sud. În terminologia castelologică, el poartă numele de „zwinger”. Nu putem şti dacă nu cumva acestei epoci târzii trebuie să-i datorăm eliminarea definitivă a acceselor prin vechile porţi majore de sud şi nord.

Numai informaţii întâmplătoare scot la iveală şi alte lucruri. Dintr-un document de la 1628 aflăm povestea unui „turn mic”, cu bârne, început de un meşter vienez pe nume Zimermann, dar încercat a fi terminat cu dulgherii Sighişoarei. Tot de acolo, era chemat un meşter lăcătuş, pentru a rezolva feroneria de construcţie din Alba (zaruri de uşi şi ferestre).   

Felul de a păzi cetatea princiară nu s-a modificat esenţial. În 1568 cetatea avea în continuare un castelan, dar şi un vicecastelan, ceea ce pare a fi o noutate. Problematica ei de întreţinere s-a împletit adesea cu aceea a întregii curţi. Dacă denumirea responsabililor se va schimba, rosturile lor au rămas esenţial identice. În 1569 apare un jude al curţii cetăţii. În secolul următor, alături de castelan, va figura şi provizorul. Nu ştim sigur dacă erau doi, din care unul ar fi răspuns doar de cetate şi celălalt doar de oraş. Dar posibil să fi împărţit anume competenţe, într-o foarte subţire pornire de birocraţie modernă.

În vremurile principatului, cetatea a început să-şi joace din plin rosturile militare. A devenit subiect şi obiect de război. Episoadele de la mijlocul secolului al XVI-lea s-au repetat şi la începutul secolului următor. Protagoniştii erau riguros aceiaşi: partizanii sau adversarii regilor din dinastia regală de Habsburg. Şi tot acelaşi era factorul de echilibru, cu arma la picior, gata dacă nu să intervină serios, măcar să permită câtorva contingente de „voluntari”, tătari aliaţi, la fel ca şi muntenii ori moldovenii. O mulţime de amănunte cunoaştem de la asediul din mijlocul primăverii anului 1603. Să observăm mai întâi semnele prevestitoare: o cucuvea cu glas sinistru instalată în clopotniţa catedralei şi o nemaivăzută invazie de cărăbuşi de mai… „Naţionaliştii” transilvani, ai lui Moise Székely cu majoritari soldaţi tătari, cu ceva turci şi sârbi, atacau o cetate deţinută în numele împăratului, condusă de un non-german (Petru Spinoza), având sub ordine oşteni majoritar germani. Cea mai mare dilemă de „fidelitate” era doar pentru poporul de rând, orăşenii Albei în acest caz, cu atât mai mult cu cât adăpostul între zidurile cetăţii le-a fost refuzat femeilor şi copiilor. La care, reacţia orăşenilor a fost aceea de a înconjura biserica lor parohială cu care, a bloca principalele uliţe şi a pactiza cu tabăra opusă. Stratagema de cucerire prin surprindere a porţii Sf. Mihail a eşuat. „Pielea de vulpe” a trebuit înlocuită cu „cea de leu”. Imediat, asediatorii au ridicat un val în faţă porţii, l-au întărit cu butoaie pentru vin, dar pline cu pietriş, de lângă care trăgeau cu tururi ce slobozeau doar proiectile cât un „ou de gâscă”. „Nemţii” din cetate au încercat să doboare casele oraşului care erau prea apropiate de cetate, de unde se trăgea asupra lor. Unele au fost incendiate. Dar vântul a trecut de partea asediatorilor şi pale puternice au purtat şindrila incendiată în interiorul cetăţii. Primele jerbe de foc au căzut pe palat, de unde, cu mare repeziciune, au trecut la catedrală şi la majoritatea caselor din interior. Într-un timp incredibil de scurt, mai mult de jumătate din cetate era arsă. Garnizoana era total derutată, fără să ştie încotro să acţioneze. La fel de surprinşi, asediatorii au scăpat momentul favorabil, privind doar spectacolul jarului. După asemenea spectacol, bătăioşii au înţepenit de neputinţă. S-a dovedit că nici unul nu avea tunuri potrivite ca să demoleze zidurile ori să-i pună pe fugă pe exteriori. După sosirea unor ajutoare şi a şefului cel mare, în zorii zilei de 29 aprilie, la semnalul clopotului de la biserica oraşului, în trei puncte diferite, pe 28 de scări de asalt, „sârbii şi ungurii” au trecut la asalt, fiecare în alte sectoare. Primii atacau pe vest, ceilalţi din nord. La turnul de nord, crăpătura existentă a fost forţată cu ciocane şi fiare, sub o copertină improvizată cu bârne acoperite. Iar la „bastionul” cel nou din colţul de nord-est a fost organizat un al treilea atac, cu rost de diversiune. Atacuri s-au dat şi la ambele porţi mari şi la poarta cea mică, din sud, din dreptul palatului. Riposta a fost energică, cu tot ce se putea lovi, de la gloanţe şi pietre, la smoală fierbinte. Mantia lui Moise Székely a fost străpunsă de trei proiectile. Un drapel ridicat prea repede pe curtină s-a prăbuşit odată cu stegarul. Porţile principale erau blocate dinspre interior cu mari movile de pământ. Cei mai valoroşi militari au fost poziţionaţi în piaţa cetăţii, spre a fi îndreptaţi către punctele aflate în dificultate. Spinoza s-a dovedit un căpitan de mare valoare. Femei sunt amintite ca luând parte activă la apărare: aruncau pietre depozitate, altele încărcau puşti în spatele trăgătorilor, susţineau moralul soldaţilor. După patru ore de lupte, asediatorii s-au lăsat păgubaşi. Ca ziua să se încheie cu totul „glorios”, profitând de schimbarea direcţiei vântului, nemţii au incendiat oraşul. Peste câteva zile, după negocieri, militarii lui Spinoza părăseau cetatea.

Următorul episod a urmat la scurtă vreme. Aflând de moartea lui Moise Székely lângă Braşov (17 iulie 1603), garnizoana şi orăşenii au părăsit Alba. Se ştiau deplin vinovaţi de partizanat nepotrivit. O mică trupă de saşi, pe de-o parte, şi alta, de poloni şi unguri, au sosit aproape concomitent pentru a prelua cetatea. Luptele s-au dat chiar în ea. Germanii transformă palatul în fortăreaţă. Polonii încearcă să pătrundă dinspre catedrală, folosind ferestrele şi băncile drept punţi ori scări de escaladare. Palatul a fost cucerit după completa incendiere a porţii principale, urmată de măcelărirea completă a apărătorilor săi. Nici o clipă de triumf nu a urmat. După victorie, Alba a fost părăsită cu cadavrele neîngropate… Curând, pentru două luni încheiate, jivinele s-au dat la trupurile decedaţilor presărate pe uliţe ori în clădiri.

Intervenţiile constructive ale lui Gabriel Bethlen şi ale urmaşilor săi nu au fost nici încheiate, nici nu au fost în măsură să ţină pasul cu prea rapidul progres al tehnicilor de asediu. După toate semnele, experţii militari şi-au dat seama destul de repede că într-o nouă situaţie de criză, Alba Iulia nu va fi în stare să se apere. O dovedeau şi investiţia continuă în fortificarea Făgăraşului şi obţinerea asigurării că pentru principi va exista un loc de refugiu între zidurile Sibiului. Dacă a fost sau nu adevărat acest lucru, este mai greu de stabilit cu certitudine. Dar judecarea valorii cetăţii s-a dovedit foarte corectă. Când loviturile au venit într-adevăr, apărarea cetăţii s-a dovedit a fi cu totul insuficientă. Iar cetatea a sucombat pentru a renaşte, în haine cu totul noi, mai mult ca o ambiţie politică şi simbolică a noului stăpân al ţării.

            Concluzia finală este de o simplitate dezarmantă: cetatea nu a avut niciodată o istorie glorioasă dar, deplin compensativ, a fost un perimetru al cărui viaţă a scris cel mai mult istorie.

 

Adrian Andrei Rusu

 

Fragment din vol. de autor ALBA IULIA. De la centru de eparhie, la capitala principatului Transilvaniei. Alba Iulia, 2009 (sub tipar)

 

 

Transilvania

Hartă