Pomezeu


 

            Galerie foto

            Pomezeu (jud. Bihor). Situată în partea central-sud-estică a Bihorului, la limita de est a localităţii cu acelaşi nume, cetatea Pomezeu a fost un „conac” nobiliar (curte) fortificat, fiind socotit, alături de Sâniob şi Piatra Şoimilor [Şinteu],  un fel de cetate secundară ori de sprijin a Oradiei. Planul ei, desenat în secolul al XIX-lea de pictorul Francisc Storno, conturează un zid de incintă de forma unui patrulater alungit (47,10 m lungime, 27,80 m lăţime) pe direcţia nord-sud – latura estică prezentând un pronunţat rezalit – , cu bastioane de mici dimensiuni pe colţuri. În 1878, istoricul Rómer Flóris menţionează existenţa unui şanţ cu apă, pentru apărarea ansamblului şi urmele unui turn interior, rotund, în colţul sud-vestic al fortificaţiei.

Zidurile groase de 1,70-1,90 m, au fost făcute din piatră de carieră legată cu mortar cu pietriş, dar în structura lor se pot observa şi cărămizi vechi. Pe faţa lor interioară se văd urme ale fostelor galerii de strajă. Prezenţa ferestrelor de tragere indică de asemenea rolul defensiv pe care l-a avut castelul-cetate de la Pomezeu[1]. Urbariul din 1752 consemna prezenţa a două porţi, una orientată către sud[2], şi lucrări de consolidare la o pivniţă boltită, în zona centrală a cetăţii. Conacul propriu-zis, cu etaj, era într-o stare avansată de degradare, fiind practic nefolosibil, cu excepţia unei aripi a clădirii. La cca. 80 de paşi de cetate, în faţa porţii de sud, se afla o capelă în ruină, cu absidă semicirculară pe latura de est, transformată într-o mică berărie[3]. Astăzi, din cetate se mai păstrează un singur sector de zid, orientat nord-vest-sud-est, măsurând cca. 25 m lungime, înălţimea conservată oscilează între patru şi cinci m. Urmele şanţului de apărare nu mai sunt vizibile la nivelul solului.

Cetatea a funcţionat o perioadă foarte scurtă de timp. Nu este menţionată în documente mai vechi de secolul al XVI-lea, şi va înceta să existe odată cu existenţa principatului transilvănean însuşi. Prima menţiune a unei posibile fortificaţii din jurul conacului ar fi din anul 1558: canonicul de Oradea, Georg Balbochay, s-a întâlnit personal cu Mihai de Tileagd în „cetatea construită din piatră”/castrum lapideum de la Pomezeu[4]. La 19 septembrie 1595 a fost pomenită deja cu termenul arx (totalibus et integris arce Pap Mezö vocata)[5]. Literatura de specialitate admite că proprietarii domeniului au pornit construirea conacului la începutul secolului al XVI-lea, în timpul refacerii bisericii din Tileagd sau în perioada imediat următoare. Unele fragmente arhitectonice de la fostul conac – ancadramente de uşi – descoperite pe un teren şi la o casă din zonă[6], prezintă analogii apropiate cu cele de la biserica din Tileagd, nefiind exclus ca acelaşi meşter să fi efectuat unele lucrări de pietrărie şi la Pomezeu.

În anul 1508, Ştefan de Tileagd obţine o nova donatio şi asupra Pomezeului. Va rămâne în posesia familiei până în anii ’80 ai secolului, când Mihai de Tileagd va fi expropriat de avere, făcându-se vinovat de infidelitate faţă de voievodul Ştefan Báthory. Cetatea ajungea în posesia fiscului, apoi, în anul 1589, intra în proprietatea lui Martin Szabó de Finta[7]. La 19 septembrie 1595 Sigismund Báthory a donat cetatea lui Gaşpar Kornis, iar în 1606 Ştefan Bocskai lăsa Pomezeul prin testament nepotului său de frate[8]. Dar cetatea va rămâne mai departe în posesia familiei Kornis. La scurt timp după căderea Oradiei, „raialele sale arată supunere” cedând cetatea turcilor[9]. În luna noiembrie 1660 se găsea în ea o garnizoană de 150 de oameni[10]. După plecarea turcilor au urmat trupele imperiale; mai apoi evenimente din timpul „rebeliunii Rákócziane”[11].

 

Maria Roşu

 

 


 

[1] A Debreceni Déri Múzeum Évkönyve, 1974, p. 301-302.

[2] Bunyitai V., A váradi püspökség története, III. p. 377.

[3] MOL, Urbaria et Conscriptiones, UC 190.

[4] Bunyitai V., A váradi püspökség története, III, p. 377, nota nr. 3.

[5] DL 10008, p. 32/74.

[6] Balogh J., Kolozsvári kőfaragó műhelyek, Budapest, 1985 – Pótlások, p. 382.

[7] Az Erdélyi fejedelmek Királyi Könyvei, I, EME, Kolozsvár, 2005, p. 311.

[8] Rumy K., Monumenta Hungarica azaz magyar emlékezetes írások, II, Pest, 1816, p. 315-338.

[9] Bethlen J., Rerum Transylvanicarum. Libri quato, Nagyszeben, 1663, p. 222; Călători străini despre ţările române, VI, Bucureşti, 1976, p. 672.

[10] Hadtörténeti közlemények, 111. évf. 1998, 2. sz., p. 359.

[11] MOL, Urbaria et Conscriptiones, UC 168; UC 80:6/a.

 

 

 

 

Transilvania