Hermann Fabini, Universul cetăților bisericești din Transilvania. Traducere din limba germană. Sibiu, Edit. Monumenta, 2009, 279 p. + 2 anexe.


 

Textul german, care stă la baza acestei ediții nu este indicat. Din păcate, nu-l găsim nici pe net, dar poate că strădania noastră nu a fost suficientă.

În Prefață autorul ne mărturisește cum a ajuns să se ocupe de monumentele bisericești și că a elaborat „o lucrare interdisciplinară, care încearcă să prezinte fenomenul cetăților bisericești ale sașilor” (p. 7).

De remarcat faptul că pare a fi singurul autor din istoriografia temei care îl citează pe Lucian Blaga, cu câteva fraze ultragenerale, privitoare la bisericile sașilor. Mai inspirată este comparația proprie, a cetății cu corabia lui Noe, menită să salveze minimul necesar pentru o viață.

Partea I „Ceățile [sic!] bisericești, evoluție și caracteristici”, începe cu un Context istoric presărat cu erori. Dacia este părăsită la 272, apoi este străbătură și de către longobarzi, ungurii cuceresc Transilvania la sfârșitul secolului al IX-lea, după ce au fost alungați din Rusia de sud, același teritoriu este apoi „recucerit”, secuii sunt „un trib maghiari cu o organizație clanică [sic] proprie” (p. 12). Imaginarea colonizării săsești este destul de personală. Vom vedea câteva clișee marxiste notorii care pretind a reface „lupta de secole a satelor împotriva greavilor ereditari [care] a condus la triumful definitiv al orientării democratice a comunităților” (p. 16). Tot la fel sunt citatele reluate de forma: turcii „fără a fi interesați în dezvoltarea forțelor de producție” (p. 18).

Viața comunitară a sașilor transilvăneni pleacă de la o premisă sumbră, pentru care nu avem credința că ar fi una deplin corectă: „factorii externi nefavorabili care, …, au însoțit întreaga istorie a sașilor”. Dacă ar fi fost adevărată, mișcarea de întoarcere a sașilor în Germania ar fi fost mult mai timpurie decât în vremea regimului comunist. Așezarea adunată a gospodăriilor ține de mai mulți factori decât cei socotiți a fi premise pentru o apărare. Interpretarea decimei ca formă a „organizării de tip militar” este de respins din capul locului. Traducerea deficitară confundă darea (impozitul) cu decanatele, ca subdiviziuni ale centuriilor (p. 33). Detalierea funcționării vecinătăților, pe baza unor documente de la finalul secolului al XVIII-lea, este interesantă și insolită pentru legătura presupusă, din viața cetăților. Ideea finală, a anihilării individului, în favoarea colectivității, pare a se compara mai curând cu preceptele unei societăți asiatice, decât europene. Ajuns la concret, H. F. vede totuși bine că în biserici a rămas loc generos pentru afirmarea personală, în fond contrazicând imaginea acreditată inițial prea apăsat.

Arhitectura ecleziastică în localitățile săsești din Transilvania este introdusă cu referiri la un context general. Mai apoi, avem surpriza să constatăm că autorul înclină să atribuie nu doar unele cimitire sau așezări unor secui, dar și prime biserici ori donjoane (p. 42). Ni se pare că insolitul acestei opinii trebuia să-și găsească o continuare în teritoriile unde secuii s-au stabilizat definitiv. Apoi, nici eliminarea elitelor greviale din aceste inițiative nu s-ar putea face cu mare ușurință. Nici respingerea antecedentelor de lemn ale bisericilor sașilor nu se poate șterge atât de ușor (p. 43), atât timp cât demonstrația vechimii bisericilor de piatră nu coboară niciodată în secolul al XII-lea. În continuare, sinteza de istorie a arhitecturii religioase este de urmărit cu prudență. Alături de elemente foarte noi care sunt integrate discursului, se păstrează și opinii dintre cele mai contraproductive. Nu știm de unde s-a extras, de pildă, ideea influențelor cisterciene în arhitectura de zid a Țării Hațegului (p. 46). Nici „apariția șantierelor independente în mediul rural [care] se explică prin puternica conștiință de sine a comunităților…” (p. 49) nu poate fi luată în considerare. Este, cel mai des o vulgarizare de producție, cu meșteri siguri aduși de undeva, dar negăsiți încă de cercetarea de specialitate. Dacă s-ar mai dorit să se particularizeze, nu ar fi fost rău dacă s-ar fi observat gratitudinea pe care comanditarii o manifestă față de principala lor sursă de bogăție, vinul. Decorurile frecvente cu viță de vie și struguri fac parcă parte dintr-un cult păgân al lui Dionisos.

Arme, tehnică de luptă și de apărare este un subcapitol scurt și aproape de o schiță. Pomenirea, în treacăt, a descoperirilor de la Șelimbăr – sub numele unui atelier anonim din secolul al XIII-lea, a unei spade singuratice de la Drăușeni, a arcului și „săgeat㔠consolidează această impresie. Apoi, citarea prezenței mercenarilor bine antrenați, alături de „bieții” țărani, pentru apărarea cetăților, ar fi fost un destul de bun semnal că lucrurile nu se prezentau idilic ori simplist. La fel se întâmplă și cu mulțimea de arme de foc ori cu mașinile din care (stupoare), unele aruncă păcură încinsă! La fel de ciudată este citarea unor „burghie”, ca instrumente de asalt (p. 52). O armă pe care suntem convinși că n-a folosit-o nimeni, ar fi „sulița pentru porci și urși” (poate lancea!). Se citează și folosirea cârligului de luptă, fără ca să se înțeleagă cam la ce anume era el util, la porți și bastioane, iar o altă traducere neatentă, ajunsă ilară, scoate la iveală: „iar toți ceilalți din strajă să aibă pregătită o secure mare” (p. 53). Regulamentele de apărare ale orașelor sunt destul de îndrăzneț extrapolate pentru bisericile care ar fi trebuit să oglindească o imagine altă dată lipită de țărani săraci și colectiviști înainte de invenția colhozurilor. Și în încheiere, se citeaz㠄Nimeni nu trebuia [la trecut? – n. n.] să-și piardă rațiunea, fugind din oraș sau aruncându-se de pe fortificații” (p. 53). Păcat că ideea stresului și suicidului constat la Brașov nu sunt exploatate suficient pentru mentalul de epocă. La fel de interesante sunt protocoalele de comportament pentru noncombatanți. „Femeilor, tinerelor și tinerilor, precum și copiilor, …, le este interzis să strige, să plângă, să umble pe străzi consolându-se reciproc, toți aceștia să stea acasă, rugându-se … Să aibă pregătite vase cu apㅔ (p. 53). Cele două-trei asedii scurt descrise fac mai mult decât orice nepricepere istorică generală.

Fortificațiile cetăților bisericești. Antecedentele primare sunt trecute în revistă. H. F. socotește că la Posada anului 1330 s-ar fi folosit prisăci (p. 55). Opinia se singularizează și prin aceea că, nicăieri și niciodată altcândva, nu mai sunt menționate asemenea lucrări de fortificare în Țara Românească.

Tranșarea atribuirii fortificațiilor din sudul Transilvaniei altcuiva decât sașilor, este mult prea netă. Nici autorul nostru, nici altcineva, nu va reuși prea curând să jure că acelea ar fi fost ridicate doar de secui ori doar de către unguri.

Prea mare admirator al lui Walter Horwath, H. F. ar fi meritat să consulte și altă literatură germană care s-a exprimat la adresa teutonilor din Bârsa.

Dacă în dreptul unor monumente se respingea apartenența la inițiative ale grevilor (p. 42), în altă parte categoria este reținută, folosindu-se doar în dreptul a două alte exemple (Câlnic și Gârbova) (p. 56). Analiza de o asemenea factură este incorectă metodologic. Exemplele sunt doar dintre cele conservate foarte bine ori prea evidente pentru a fi socotite altceva. Dar, în niciun caz, lista categoriei nu se restrângea la ele.

Nu mai insist asupra conceptului de „cetate țărăneasc㔠de care autorul nu se poate dezbăra. Regret doar sincer că nu a citit nimic din comentariile mele la subiect (Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania și teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV). Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2005, 653 p. – cap. despre critica „cetăților țărănești”, adăugând, cu același regret, cum nici capitolele despre cetățile „săsești”, cetățile cavalerilor teutoni și bisericile fortificate). Tot ceea ce se referă la Râșnov este prea vechi și depășit (vezi de pildă: Locuirea târzie din interiorul cetății Râșnovului, în vol. Concepte și tehnici de restaurare. Focșani, 26-29 mai 1999. București, 2000, p. 77-94). Autorul nici nu știe c㠄biserica în forma în care o cunoaștem astăzi” (p. 58), sunt de fapt două, din care cea veche, „restaurat㔠în cetatea de jos, și cea evanghelic㠄dizolvat㔠complet în cetatea de sus. Fără să mai menționăm că el nici nu este o cetate bisericească, dintre cele care ar trebui să fie ținta volumului.

Observația mea mai veche, relativă la felul în care incintele de cimitire s-au interpretat ca fiind automat curtine, trebuie să o reafirm din nou. Nu așa vom descoperi antecedentele de fortificare.

Voi atrage atenția că monstranța de la Sibiu, menționată la 1394 (p. 60) nu are nimic excepțional. Asemenea piese de orfevrărie liturgică erau astfel concepute încât să imite construcții reale.

Se scrie despre „orificii pentru propagarea sunetului” (p. 66). Este prea original și alături de ceea ce este acceptat ca funcție a deschiderilor din turnuri. Lipsa alinierii golurilor nu a ținut numaidecât de preîntâmpinarea fisurărilor (p. 69), ci de acoperirea unghiurilor de tragere. Există cantitate de turnuri romanice la care ferestrele sunt perfect aliniate. Ar fi fost de așteptat să existe o netă diferențiere între fereastră pentru tragere cu arcul, arbaletă ori arma de foc. Nu tocmai degeaba, unele tipuri de ferestre poartă numele de arbaletire (termen lipsă din glosarul final).

Ar trebui să rămânem încă prudenți la „căsuțele fortificate” (p. 77) ori „case fortificate” (p. 78). O cât de sumară abordare a capelelor nu-și justifica locul în acest sector de volum. Locul potrivit se afla cu două subcapitole mai departe.

Prezentarea caracteristicilor arhitectonice, destul de detaliată, are nevoie de un plus de sistematizare. Tentativele de cronologizare, provenite din „citirea” simplă a planimetriilor este foarte relativă. Indiferent de câte observații critice i-am mai putea aduce, acest compartiment de carte este cel mai prețios din întregul ansamblu.  

Planul general al cetăților bisericești. Începe să fie dezvoltat cu o altă temă, total diferită: aceea a raportărilor față de așezare. Oricum, ceea ce era aici inclus, conform logicii, trebuia tratat înainte de a se vorbi de componentele ansamblurilor (subcapitolul anterior). În parte, fără o bună cuprindere, paginile trebuie să reia o serie de chestiuni deja atinse (ex. Zwingerul).

Plastica arhitectonică, opere de artă, obiecte de mobilier. Titlul este deja o mixtură care ascunde lipsa unor ținte precise. Pentru că, una este să discuți despre inventarul liturgic imobil sau mobil, alta este să te referi la podoabele unor cetăți. Autorul-arhitect ar trebui să știe totuși că, de foarte multe ori, prețul unui potir de slujbă echivala cu cel al unui turn din cetate. Că, de fapt, bisericile s-au dotat constant, nu concurențial, față de cetăți. În mod neașteptat, tabernacolul pare a fi socotit altceva decât nișa de sacramente. Dintre toate care se descriu, altarul nu poate fi plasat tocmai la urmă. Nu am auzit nici de crucificare pe Muntele Măslinilor (p. 88), doar de o celebră rugăciune a lui Isus care a avut acolo loc. La lectură se constată că și simplele bănci, încropite din câteva bârne, sunt considerate și ele strane (p. 92).

Inscripțiile fac o selecție de texte din toate timpurile și de variate destinații.

Protecția cetăților bisericești se ocupă de restaurări. Important este de reținut legătura intimă care a continuat să existe între sași și monumentele lor, chiar și după ce rostul lor decăzuse. Trecerea în revistă a acțiunilor de salvare se oprește foarte subiectiv pe intervalul deceniilor șapte-opt al secolului XX și pe monumente la care H. F. a fost implicat direct. Niciun singur cuvânt general nu poate fi citit despre ultimele trei decenii de tentative, eșecuri, neîmpliniri, căutări de soluții de salvare. Dar timpul bisericilor fortificate nu s-a oprit odată cu încetinirea ceasului biologic al autorului acestui volum.

Considerații finale conține câteva idei de reținut. Sunt expuse destinele actuale ale sașilor, faptul că la acțiunile care au urcat Sibiul la rang de capitală european㠄protecția monumentelor a fost degradată la o activitate lucrativă”, „în numeroase cazuri păstrarea substanței originale a fost sacrificată în favoarea interesului financiar și a unor lucrări executate superficial și fără respectul necesar față de martorii istoriei” (p. 101). O sentință grea, care nu va putea fi ușor trecută cu vederea la scrierea istoriei „epocii Johannis”. În rest, sunt opinii personale, sprijinite pe citate din Lucian Blaga, George Oprescu și Paul Philippi.

Partea a II-a, este intitulată Exemple de biserici fortificate, cetăți bisericești și cetăți țărănești. Opțiunea de prezentare este una insolită, de tip ghid turistic. Se zonează șase teritorii și fiecare dintre ele are acolo obiectivele înscrise. Textele sunt scurte și însoțite de maximum două desene grafice. Imagini color sunt grupate separat, în acolo aparte, conținând o selecție din ceea ce văzusem în Atlasul publicat în anul 1999 (vol. II). Dacă pictogramele care relevă gradul de importanță și de conservare a bisericii și fortificațiilor sunt binevenite, nu avem ce face cu cifrele demografice de la finele secolului al XV-lea și prima jumătate a secolului al XVI-lea.  

Sunt monumente care neavând fortificații – în ordinea din volum: Gârbova (Sibiu), Șura Mare, Hamba, Boarta, Dârlos, Sântioana, Hetiur, Prod, Stejăreni, Cașolț, Cârța, Vărd, Herina, Teaca; ori biserici – Saschiz, Rupea, Râșnov, Bran, nu se justifică în volum.

Partea a III-a poartă denumirea Glosar – Personalități – Bibliografie – Indice de localități cu cetăți bisericești. Primul compartiment este personal doar prin desenele grafice cu care se ilustrează termenii. La această oră, istoriografia românească deține totuși repere care sunt conținute în dicționare speciale (citat la bibliografia selectivă, însă eronat pus pe seama unei singure autoare, p. 274). Mult prea subiectiv este dicționarul personalităților. Lăsând deoparte caracteristicile formulate, este nedrept ca, de pildă, Juliana Fabritius-Dancu să figureze acolo pentru suita unor articole din almanahuri turistice, pe lângă alți autori despre care auzim acum pentru prima dată, în schimb să nu apară acolo numele lui Gheorghe Anghel, Kurt Horedt, Petre Munteanu-Beșliu, Thomas Nägler, Paul Niedermaier, Oliver Velescu și a altora. Cât privește bibliografia, ea este scuzată prin numele de „selectivă”, dar este totuși imposibil ca unele titluri majore să fie absente, mai vechi (cu o carte-bibligrafie tematică publicată în anul 1996, bună de inspirație - Bibliografia fortificațiilor medievale și premoderne din Transilvania și Banat. Bibliographie der Befestigungen aus Siebenbürgen und aus dem Banat während des Mittelalters und der Frühneuzeit. Reșița, Ed. Banatica, 1996, 160 p.) ori altele mai noi. Deși se referă adesea la „cercetări recente”, datele volumului sunt uzate moral de câteva decenii. O prestație care se publică fără a te pune la curent cu ceea ce există lângă tine, tipărit de doar câțiva ani, este cel puțin dezinformată.

Despre traducere câteva cuvinte. Numai aici putem vedea reminiscența germană a redactării substantivelor comune cu literă majusculă („Romanic, Gotic, Renaștere și Baroc”; „Vestul continentului” – p. 7). Forțate și scăpate de sub vigilența unui bun cunoscător de limbă română sunt și formele „secolul Anjou-ilor” (p. 16), „Reforma Luteran㔠(p. 23), „navă transversal㔠(p. 49 = transept), „sală mai mare numită palas” (p. 57), „porțile amplasate pe lângă poart㔠(p. 76), „perioadă prereformatoric㔠(p. 89, 90) ori „prereformatorice” (p. 92), „îngrijit de Maria, care îl irig㔠(p. 90), „sedilii de piatră”, „crenelurile, sicriul și turnul de apărare” (p. 91), „așa numita „surogație a celor patru sate”” (p. 130), „țărani liberi „libertini”” (p. 158), „lectoriu (jube, lettner) (p. 196), „localitățile însemnate cu * nu aparțin de Biserica Evanghelică S. A.” (anexă). Pentru o variantă onorabilă, absența acestor gafe ar fi fost obligatorie.

Cele două anexe de buzunar conțin o hartă a obiectivelor și un tabel de identificare a purtătorilor de chei a monumentelor. Soluția din urmă, este salutară pentru turismul accidental pe care-l practicăm.

Pentru propria noastră așteptare și exigență, volumul nu este o performanță. Autorul avea în spate o activitate prodigioasă în domeniu, pe care s-ar fi cuvenit să o rezume, să o cizeleze și s-o ofere mult mai atent. Este o prestație cu mare încărcătură comercială, care, în niciun caz, nu poate fi relevantă pentru studii istorice serioase. Deja o putem așeza între altele, mult mai grăbit trimise la tipar (Țiplic, Hurezeanu), dar măcar mai serios ilustrate. Din ultimul punct de vedere, în concurența cu acelea, traducerea românească a vechiului text german, nu iese în prea mare câștig.

 

Adrian Andrei Rusu

Back