Emil Hurezeanu: opinii șchioape despre cetăți


   

Ei bine, agasanta implicare a rasatului teleman și a dizidentului cu certificate beton, ne provoacă în continuare. Punctul de plecare, anticipat ori paralel cu volumul semnalat deja a fost în Dilema veche, VI, nr. 306, 25 decembrie 2009, (http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=306&cmd=articol&id=12123 ). Un cadoul de Crăciun făcut universului românesc.

Titlul șoc: Transilvania, mon amour! – despre cetățile fortificate. Minunat. Noi care ne ocupăm doar de cetățile „nefortificate”, suntem siderați la vestea, confirmată de unul dintre cele mai pretins-prestigioase periodice culturale naționale, care ne mărturisește că există și din alt soi, contrar. Rugăm totuși a se citi un dicționar, în dreptul noțiunii „pleonasm” ori „tautologie”.

În continuare, textul face dovadă de un înalt grad de impresionism istoric:

„Bisericile fortificate din sudul Transilvanei au fost fructul fricii, al conviețuirii și al credinței. Coloniștii germani invitați de regii maghiari în sudul Transilvaniei, la începutul secolului al XII-lea, au avut o vocație normativă permanentă: aceea de apărători ai granițelor. Chiar și atunci când granița s-a spiritualizat, protejându-le nu viața sau avutul, ci limba, confesiunea catolică și mai apoi protestantă sau un anumit fel de-a fi, mult după ce năvălirile briganzilor și turcilor Evului Mediu deveniseră memorie.”

Dacă frica poate fi un mobil de fortificare, de unde până unde, conviețuirea? Cu cine? Cu românii, ungurii, secuii ori turcii? Este notoriu că sașii au sosit cu 50 de ani mai târziu decât a citit autorul nostru că ar fi sosit în Transilvania. O graniță sufletisto-intelectualo-religioasă este un alt concept care ne lasă perplecși. O „năvălire” de briganzi este de înscris și ea în lungul șir de oribili călcători de viitoare Românie.

Mai departe:

„Construirea unor fortărețe face așadar parte din misiunea de viață a sașilor. Ei au admirat, cu siguranță, modelul cetăților cavalerilor teutoni, stabiliți cu acordul coroanei maghiare în estul Transilvaniei, la începutul secolului al XIII-lea. Cavalerii teutoni erau experți în construirea de burguri fortificate, pe înălțimi. La început, sașii și-au ridicat așa-zisele „cetăți de refugiu“, pe dealuri, prin asocierea a două sau mai multe sate. Ele serveau drept adăposturi împotriva invadatorilor, fiind înconjurate de ziduri simple, în formă de palisade, cu un turn de pază la poartă.”

Ar fi cam așa: dorința fierbinte, existențială a sașilor, din prima clipă a mutării lor în Transilvania a fost nu procuratul micului dejun zilnic, nu procreatul sașilor mici, ci ridicarea de ziduri de pe care să tragă cu arcul sau pușca. Admirația pentru cetățile teutone s-a născut desigur, nu în Transilvania, pentru că aici nimeni nu știe cu adevărat cum arătau ele, ci prin excursii organizate de SC Siebenburgische-sächsische Reisen SRL, în Prusia Orientală, de două ori pe an, între 1225 și 1450. Tot de la teutoni s-a născut inspirația și pentru „cetatea de refugiu”. Ceva mai încolo, vom afla însă că excursiile trebuie să fi fost făcute și în Lituania, pentru că, vezi Doamne, și acolo teutonii emigrați din Transilvania ar fi construit cetăți. Cu temele făcute, schițe de turnuri și curtine trasate discret pe pulpana cămășii ori pe margine de codex, s-au întors apoi în Vaterlandul Karpathik și au început să mestece apă și var pentru a descoperi și această ultimă taină de montat cetăți.

Continuând:

„În secolul al XIII-lea și al XIV-lea sînt construite așa-zisele „cetăți țărănești“, tot ca bastioane de apărare. Spre deosebire de cetățile de refugiu, cetățile țărănești sînt zidite din piatră, au două rînduri de ziduri exterioare și magazii de provizii în incintă. La Saschiz, Rîșnov și Rupea, pe drumul dintre Brașov și Sighișoara, ele pot fi admirate pînă în ziua de azi. În sfîrșit, a treia categorie de construcții de apărare o reprezintă cetățile bisericești. Așa cum le spune și numele, ele adăpostesc între ziduri o basilica. La început, în primul și al doilea secol după stabilirea lor în Transilvania, sașii zidesc bazilici în stil romanic, așa cum se observă în prezent la Cisnădioara (Michelsberg), lîngă Sibiu. Apoi bazilicile romanice vor fi înlocuite de biserici în stil gotic. Biserica este înconjurată de un rînd sau două de ziduri defensive, care fac corp comun cu nava bisericii. În interiorul fortificațiilor existau refugii pentru oameni bătrîni, copii și bolnavi și magazii de provizii pentru luni în șir de asediu. În curte erau săpate întotdeauna și fîntîni care, cînd cetatea era înălțată pe dealuri, aveau puțuri adînci de zeci de metri. În anumite cazuri, în incinta unei biserici fortificate încăpea populația întregului sat. Între zidurile exterioare și cele interioare erau protejate animalele, iar în podul turnurilor de supraveghere, dar și al bisericii, sașii țineau, și în timp de pace (obiceiul fiind păstrat pînă tîrziu, în secolul trecut), bucățile de slănină și cîrnații de porc, conservați în mod natural în vînt și la frig.”

Domnul Hurezeanu este pozitiv în a ști că cetatea de refugiu era de lemn, iar cele țărănești, din piatră. Iată că există o categorie a treia, a „cetății bisericești”, care nu este totuna cu cea țărănească. „Basilica” este echivalată cu biserica universală, deși oricare intelectual de ținută știe că este o construcție anume, cu nava divizată în trei compartimente axiale. Mai departe sunt oarecari semne care ne arată că s-ar ști totuși ce e aia o „bazilică”.

Zidurile sunt obligatoriu defensive și corporative în relația cu biserica. Viziunea este o reducere la caricatură. Între ele, nu au loc nici femeile, nici bărbații. Probabil aceia mergeau, împreună cu românii, în păduri. Avem în schimb spitale cu bolnavi, iar asediile de luni de zile sunt susținute de asprimea și abilitatea de luptă a bătrânilor și copiilor.

Esențele „cetăților fortificate” s-au redus la stat la adăpost și pus păpica la frigiderul premodern. Acesta este adevăratul motiv pentru care au dobândit o recunoaștere internațională.

În final, se relevă că interesul se orientează către monumentele UNESCO din România. Dar, un alt șut monumental în bară se mai produce, pentru a încorona „contribuția” castelologică. Ecuația cu sașii este schilodită cu Dârjiul care, deși unescoid, nu este săsesc, ci secuiesc! De i-o fi plăcând de cetăți autorului este altceva, dar este sigur că nu s-a așternut la redactat din mare dragoste, ci pentru că i s-a făcut o mică cerere, care l-a găsit în papuci de casă, nu în bibliotecă.

Cine mai dorește să se bălăcească cu cetățile, domnilor? Ori să facă amour cu ele, de dragul Transilvaniei?

 

Subtil Fortifăceanu