O MODESTĂ FORTIFICAȚIE MEDIEVALĂ

ÎN HOTARUL SATULUI PIANUL DE SUS (JUDEȚUL ALBA)[1]

  


 

După cercetarea arheologică a cetăților medievale de la limita munților din județul Sibiu[2], interesul studierii fortificațiilor de frontieră din partea central-sudică a Transilvaniei s-a îndreptat spre drumul de plai al Sebeșului, cale de acces tradițională dinspre sudul nesigur al Carpaților spre regiunea dens populată a Văii Mureșului, la rândul ei cale de pătrundere spre inima regatului Ungariei medievale.

Alături de Valea Sebeșului străjuită de fortificațiile de la Căpâlna și Săsciori, exista un drum secundar, al Văii Pianului, vale mărginită de dealuri cu potențial strategic. Ea era locuită în Evul Mediu de comunități de români și de sași, cunoscuți pentru funcția lor de paznici ai hotarelor.

Pe dealurile de la nord-est de satul Pianul de Sus, județul Alba, se află un loc numit Cetățeaua. Pe botul de deal astfel denumit de săteni se poate ajunge din Pianul de Sus, pe sub releul de telefonie mobilă, deasupra livezilor satului sau de la ieșirea din Pianul de Jos trecând peste locurile de cultură ale sătenilor și apoi peste râul Pian cu direcția spre Dealul Cocoș (Pl. a III-a). Localizarea fortificației este înșelătoare, partea mai înaltă a dealului și nu terasa mai joasă a  cetății fiind numită Cetățeaua. Poziția față de Valea Sebeșului asigură însă o mai bună vizibilitate, iar locul este mai ușor de apărat, pantele apropiate fiind abrupte. Drumurile de culme leagă Cetățeaua de Valea Sebeșului spre sud și est (Pl. a IV-a). Administrativ, locul este la limita teritorială a Pianului de Sus cu orașul Sebeș.

Dealurile de la vest de sat au o zestre istorică relevată de harta josephină. Acolo au existat exploatări de suprafață ale aurului până în secolul al XIX-lea. Tot în regiunea vestică a satului, pe culmea împădurită, este Culmea sau Piscul Cetățelii, care însă nu lasă să se vadă urme de amenajare umană, dovadă că toponimele nu indică întotdeauna  o anume realitate istorică (Pl. a II-a).

Săpătura arheologică a fost organizată fără finanțare de către Muzeul Național Brukenthal din Sibiu în parteneriat cu Muzeul Unirii din Alba Iulia. Sprijin am avut de la comunitatea satului, mulțumiri datorând în primul rând primarului Marin Petruse. La cercetare arheologică efectuată cu o sponsorizare simbolică și cu participarea unor asistați din sat a participat studentul Lucian Muntean din Cluj-Napoca. Ridicarea topografică a fost efectuată de Ana David, căreia îi mulțumesc și pe această cale.

Istoria satului Pianul de Jos este superficial cunoscută. Identificarea tipului de așezare de pe Cetățeaua și cronologia relativă sunt însă corecte[3]. Aproape de locul cercetării arheologice, deasupra drumului de hotar al Sebeșului, la cota 236 m, Ioan Berciu a identificat o probabil anterioară cetatea de pământ la Pianul de Jos, având dimensiunile de 54 x 30 m[4].

În urmă cu zece ani locul necunoscut în literatura istorică mai veche al Cetățuii a fost vizitat de o echipă mixtă de amatori și specialiști din Ungaria care au postat pe internet date de teren utile pentru cei interesați[5].

Pe teren se văd cu greu urmele unei fortificații. Botul de deal este marcat la prima vedere de gropile căutătorilor de comori, cea mai adâncă afectând solul calcaros. Spre sud, locul a fost separat de culmea Cetățuii printr-un șanț adânc de 3 m și lat de12,50 m în partea superioară. Două terase au fost amenajate la capătul opus. S-a format o suprafață terasată, lungă de 65 m, pe direcția nord-est – sud-vest și lată de 18-22 m. Profilul șanțului sec se vede la sud-est și sud-vest. Un drum forestier înconjoară botul de deal și se continuă spre sud-est. La est, terasa inferioară se termină cu o groapă, rezultat al activității distructive umane.

Roca calcaroasă a dealului lasă impresia falsă de folosire a mortarului într-o eventuală construcție cu ziduri. Din analiza unor bucăți de rocă a rezultat un amestec de nisip și var în raport de 1:2, fals interpretat ca liant al unui miez din piatră a valului[6].

Pe terasa superioară sunt dificil de diferențiat movilele de pământ de eventuale lucrări defensive. Din acest motiv marginea terasei a fost în două rânduri secționată. Botul de deal a fost secționat pe direcția nord-est – sud-vest cu o secțiune lungă de 24 m (Foto 1). Ea a intersectat groapa căutătorilor de comori. La nord a fost practicată secțiunea II, de 5 x 1,50 m, iar la est, la marginea terasei, secțiunea III. Cea mai productivă a fost secțiunea IV, de 4 x 1,50 m, prin valul de la sud (Pl. a V-a). Săpătura arheologică s-a adâncit superficial în straturile de depunere peste solul stâncos. Pământul de pădure brun-maroniu a păstrat în unele sectoare din S I fragmente ceramice preistorice (Coțofeni), fragmente de rocă roșietică și, rar, fragmente ceramice medievale. Mai multe fragmente ceramice preistorice au apărut în capătul de sud al secțiunii I și, în poziție secundară, pe valul așezat în poziția cea mai înaltă a platoului.

Pentru identificarea tipului de așezare finală și a cronologiei lui atrag atenția două piese: un fragment de oală cu buza lățită (Kragenrand) și un cuțit fragmentar.

Cea mai importantă piesă descoperită este o un cuțit de uz comun, fragmentar păstrat pe un lungime de 13,5 cm. Lama este întreagă și are lățimea de 1,2 cm. Pe mânerul cuțitului s-au păstrat două găuri pentru nituri.

Semnul de meșter incizat în partea de sus a lamei, spre mâner, reprezintă o line încrucișata la capete de alte două linii mai mici. Spre deosebire de cuțitele descoperite la Săliște[7], fierul este de bună calitate, piesa fiind puțin degradată.

Fără a intra în analiza cuțitelor medievale din Transilvania, atrag atenția că producția lor este opera meșterilor breslași din orașe sau a unor ateliere locale, așa cum sunt piesele descoperite în cimitirul medieval de la Săliște, datate cu monede în secolele XV-XVI[8]. Ultimele nu au semn de meșter. Semnul de meșter de pe cuțitul de la Pianul de Sus este încrustat. Despre cel de la Negoiești nu se fac precizări asemănătoare.

Fragmentul de buză lățită (kragenrand) de vas poate fi sugestiv doar în măsura în care oala a fost folosită în acel loc.

Puțin relevante sunt observațiile asupra segmentului semicircular de val, înalt de 0,70 - 0,90 m, cu lățimea maximă de 3,50 m, care, împreună cu șanțul, proteja locul de eventuali atacatori dinspre sud. Fragmente de rocă locală se văd în toată umplutura valului. Nu există un evident nucleu din piatră. Într-un perete al secțiunii prin val se vede negativul unei gropi (de par?). Ipoteza unei amenajări de tipul palisadei nu este confirmată pe peretele opus (Foto 2). Datarea valului în perioada medievală este asigurată de cuțitul descoperit în grosimea lui și de poziția stratigrafică: valul a suprapus nivelul preistoric.

Un bot de deal amenajat pentru apărare cu un segment de val și șanț nu poate fi încadrat în tipologia cunoscută a fortificațiilor din Evul Mediu. Din aceeași categorie de boturi (terase) de dealuri amenajate pentru supraveghere și apărare, refolosite cu un minim de dotări în Evul Mediu fac parte locurile fortificate de la Căpâlna, Cugir și Piatra Roșie. Toate amenajările defensive amintite sunt așezate în zona de locuire mai densă a românilor din sudul hotarului transilvănean subcarpatic (Pl. I).

Amenajarea valului format din pământ adus din imediata vecinătate a dus la distrugerea așezării preistorice din partea înaltă a terasei. Urmele ei nu au fost găsite în secțiunea II și III, plasate perimetral. Lipsa materialului arheologic medieval în secțiunile perimetrale și răscolirea centrului terasei descurajează viitoare cercetări în locul amintit.

Datarea amenajării valului de pământ este fericit asigurată de cuțitul fragmentar descoperit în valul de pământ. Folosirea niturilor pentru prinderea plăselei și singura analogie cunoscută pentru semnul de meșter, asigură datarea lui și a valului în secolul al XV-lea[9] sau cel mai devreme la sfârșitul secolului al XIV-lea[10].

Perioada secolului al XV-lea este favorabilă unor construcții defensive modeste în mediile socio-politice mai puțin favorizate cum sunt satele românești atrase în politică de apărarea antiotomană la de la mijlocul secolului amintit. Astfel se conturează o categorie de fortificații medievale modeste, unde, nefiresc pentru secolele XIV-XV, lipsesc zidurile de incintă din piatră, iar protecția terasei prin val nu a fost finalizată: Avrig (val cu miez din zid de piatră), Căpâlna, Pianul de Sus, eventual un val modest pe terasa superioară a dealului de la Tălmăcel.

 

Petre Beșliu Munteanu

 

Lista ilustrațiilor

 

Planșa I: Amplasamentul fortificațiilor medievale în zona sub montană a părții central-sudice a Transilvaniei: 5. fortificația de la Pianul de Jos.

Planșa a II-a: Hotarul satului Pianul de Sus (1. Culmea Cetățelii; 2. Exploatarea de aur de suprafață; 3. Instalațiile de spălare a minereului cu aur (după Josephinische Landeskartnahme, p. 186).

Planșa a III-a: Hotarul satului Pianul de Sus și drumul de acces spre fortificație.

Planșa a IV-a: Amplasamentul fortificației de la Pianul de Sus.

Planșa a V-a: Ridicarea topografică a culmii Cetățuii cu valul de pământ și șanțul de apărare.

Foto 1: Secțiunea I, vedere de la sud.

Foto 2: Secțiunea I, vedere generală.

Foto 3: Secțiunea prin val, profilul de sud-est.

Foto 4: Inserții ale căutătorilor de comori.


 

[1] Un raport succint despre această săpătura arheologică, vezi la P. Beșliu Munteanu, Pianul de Sus, în Cronica Cercetărilor Arheologice din România. Campania 2011, Sibiu, 2010, p. 211-212.

[2] Th. Nägler, Cetatea feudală de la Tilișca în lumina recentelor cercetări și săpături arheologice, în Sesiunea de Comunicări a Muzeelor de Istorie, II, 1964, București, 1970, p. 189-195; Idem, Die mittelalterliche Burg Tilișca nach ihrer archäologischen Erforschung, în Forschungen zur Volks - und Landeskunde, 1, 1967, p. 77-85; Idem, Cetățile feudale de la Orlat și continuitatea românilor în sudul Transilvaniei, în Studii și Comunicări. Muzeul Brukenthal. Arheologie - Istorie, 20, 1977, p. 27-50; Th. Nägler, P. Beșliu Munteanu, Fortificații medievale la marginea voievodatului Transilvaniei. Cetatea medievală de la Rășinari (jud. Sibiu), în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, IX, 3-4, 1998, p. 13-18; Th. Nägler, P. Beșliu Munteanu, Die Grenzburg von Reschinar bei Hermanstadt, în Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 22 (93), 1, 1999, p. 3-13; P. Beșliu Munteanu, Contribuția Universității săsești la consolidarea sistemului de fortificații din Defileul Oltului, în Tyragetia, 3, 1993, p. 151-157; Idem, Cetatea medievală de la Sadu, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, VI, 3-4, 1995, p. 36-44; Idem, Grenzraum und Grenze in Südsiebenbürgen, în Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 32, 2009, 2, p. 1-12; Idem, Considerații generale asupra securității frontierei central-sudice a Transilvaniei (secolele XIII-XVI), în Transilvania, 3, 2009, p. 75-84; Idem, Mit și discontinuitate. Considerații asupra istoriografiei fortificațiilor din Transilvania, în Comunicări științifice, I, 2008, p. 35-48; Th. Nägler, P. Beșliu Munteanu, Repertoriul fortificațiilor medievale din piatră aflate în partea central sudică a Transilvaniei (secolele XIII-XVI), în vol. Daniela Marcu, A. Istrate, C. Gaiu, In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizației românești în context european, Cluj-Napoca, 2005, p. 387-405 (mai departe Nägler, Beșliu, Repertoriul); P. Beșliu Munteanu, Planul fortificației medievale „Turnu Roșu” de la Boița, în Transilvania, IV, 2003, p. 70-74; Idem, Caracterul și evoluția fortificațiilor medievale din defileul Oltului (secolele XIV-XVI), în Buletinul Muzeului Militar Central, I, 2003, partea a II-a, p. 142-151; Idem, Construirea, administrarea și funcționarea fortificațiilor din defileul Oltului (secolele XIV-XVI), în vol. Palate, castele și cetăți din Transilvania, Făgăraș, 2000, p. 55-63; Idem, Fortificațiile medievale de la Tălmaciu și Turnul Spart. Raport arheologic preliminar, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, nr. 1-4, 1999, p. 47-59.

[3] Repertoriul arheologic al județului Alba, Alba Iulia, 1995, p. 145.

[4] I. Berciu, Descoperiri din epoca feudală timpurie în raionul Alba Iulia, în Materiale și Cercetări Arheologice, 4, 1957, p. 342-343.

[6] Nägler, Beșliu, Repertoriul, p. 393.

[7] P. Munteanu Beșliu, Vechi monumente medievale din vatra satului Săliște (județul Sibiu) în Revista Muzeelor și monumentelor. Monumente Istorice și de Artă, XX, 2, 1989, p. 18, planșa a VII-a, a.

 

[9] Rodica Popovici, Negoiești, un sat din zona Neamț în secolele XV-XVI, în Arheologia Medievală, IV, 2002, p. 32 și figura 11, 1, p. 45.

[10] Daniela Marcu Istrate, Catedrala romano-catolic㠄Sfântul Mihail” și palatul episcopal din Alba Iulia. Cercetări arheologice (2000-2002), Alba Iulia, 2008, p. 242, p. 374, nr. cat. 173, 176, 177. Pe nici un cuțit descoperit la Alba Iulia nu a fost evidențiat vre-un semn de meșter; N. Constantinescu, Coconi, un sat din câmpia română în epoca lui Mircea cel Bătrân, București, 1972, p. 91-92; p. 329, pl. V:1, 8, 10, 11-13. Cuțitele cu nituri au fost datate în epoca lui Mircea cel Bătrân. Cele de dimensiuni mari (22-25 cm) și vârful ascuțit se pot încadra în categoria celor de luptă.

 

Back