Fortificațiile medievale de la Tălmăcel și Avrig-Racovița (jud. Sibiu)

 


     

Cu toate dificultățile de finanțare, în ultimi ani am identificat și cercetat în județul Sibiu o fortificație medievală în vatra satului Tălmăcel și o alta în hotarul localităților Avrig și Racovița, fortificații aflate în legătură cu sistemul defensiv sud-transilvănean din Evul Mediu. Relațiile fortificațiilor cu mediul geografic și comunitățile umane din zonă sunt esențiale pentru dezvoltarea analizei istorice. 

Tălmăcelul se află la trei kilometri distanță de mai cunoscutul oraș Tălmaciu. În Evul Mediu, pe un drum de plai, satul era legat de Sadu[1] urmând în parte cursul pârâului Tălmăcuț, prin cătunul Plopi astăzi dispărut (fig. 1, B). Toponimicele – Plopii Mari și Plopii Mici – păstrează numele satului dispărut în vecinătate, pe locul căruia mai sunt câteva colibe de păstori. Tălmăcuțul, împreună cu alte două păraie ce împart în trei satul, se îndreaptă spre Tălmaciu, unde se varsă în Cibin.

Mai aproape de dealul Zăpozi (într-o hartă modernă se numește Dealul Turnului), unde se află urmele fortificației medievale, este comuna Boița de la gura Defileului Oltului (fig. 1, punct A). Drumul spre Boița, folosit încă de localnici, trece pe sub o culme de 650 m înălțime, dominantă a regiunii și dominată la rândul ei de vârful Sterpul (2142 m) din Masivul Cibin. Spre vest de Sterpul se află valea abruptă a Lotrioarei apoi culmile Pologașului, Brăneasa și vârful Prejba. Din ultimul loc pornesc culmile munților și drumurile de plai din Cibin și Lotru.

Dealul și ruinele cetății se leagă geografic de Tălmăcel. Drumul vechi dinspre Tălmaciu spre Tălmăcel trecea printr-un loc numit Armeni, unde tradiția consemnează vatra veche a satului, cu o greu de explicat biserică scufundată în mlaștină. O potecă ce coboară din Zăpozi trece prin poieni și livezi, pe lângă cimitirul comunal cu capelă și urcă apoi spre dealul de la est, unde sunt ruinele cetății Landskrone.

De sub culmea Zăpozii izvorăște Pârâul Turnului, care se varsă în Râușor. Deasupra izvorului pârâului se află urmele ascunse în pământ ale unei fortificații medievale. Accesul pe culme este mai ușor prin spatele grădinilor din Tălmăcel, pe la sud și apoi la est. Înainte de a ajunge pe culme se vede un loc stâncos, o posibilă carieră pentru constructorii fortificației. Amplasamentul fortificației este mai spre sud, la capătul culmii tot mai înguste. Spre vest, spre valea Turnului, panta este abruptă. La capătul traseului, pe un platou mai înalt cu 2-3 m decât culmea pe care am mers a fost amenajată fortificația (fig. 1, punct X). Spre sud, din roca nisipoasă s-a format o prăpastie cu ciudate forme de relief datorate curenților de aer dinspre Valea Oltului și a ploilor (foto 1). Spre vest, ca și spre sud, panta este greu accesibilă. O potecă coboară pe lângă marginea prăpastie spre sud-est unde se află Boița.

Singurele referințe bibliografice, fără bază documentară, provin dintr-o monografie locală. Potrivit autorului, românii din Tălmaciu au fost expulzați pe la anul 1520 spre munte. Mai apoi, probabil cuprinse de remușcări, autoritățile i-au ajutat pe cei urgisiți să întemeieze satul atestat, după cum spune povestitorul, în anul 1488! În final este exprimat regretul că nu s-au făcut cercetări arheologice care să lămurească îndrăznețele ipoteze. Mai de folos este fotografia cu platoul descris mai sus și cu un text care acreditează legenda și pune sub semnul întrebării existența fortificația: Lângă pârâul turnului, locul unde s-a găsit butoiul cu galbeni și unde s-ar fi aflat un vechi turn de observație[2].

Documentele pomenesc la începutul secolului al XVI-lea mai multe „turnuri roșii” (inferior, superior, de mijloc)[3]. Două, cele de la Boița și Turnul Spart, sunt cunoscute. Nimeni nu s-a întrebat unde era al treilea. Se naște apoi fireasca întrebare dacă cnezii din Mărginime nu au profitat și ei, ca și cei din Țara Hațegului, de luptele antiotomane sau de administrația săsească ca să obțină privilegii de construcție.

Cercetarea arheologică de la Tălmăcel a rămas mult timp la stadiul de „intenții generoase” sau de sondaje limitate, ca în anul 2007. Nici urmele de pe teren păstrate nu au fost relevante și încurajatoare. Câteva pietre și mortar au apărut fantomatic în 1998 pe buza prăpastie dinspre sud. Într-o periegheză ulterioară, urmele de material dislocat au dispărut, probabil alunecând în prăpastie.

Cercetări arheologice pe o suprafața mai întinsă s-au derulat în perioada iulie-august 2008, grație sponsorizării d-lui Emil Crișan și în 2009 printr-o sponsorizarea a d-lui Vasile Rus.

Cu toate că au fost practicate două secțiuni principale, cercetând o suprafață întinsă, trei secundare și șase casete, nu sunt multe informații certe despre fortificația medievală de la Tălmăcel. Pe marginile platoului, sub stratul de nisip se află structuri de pietre cu lățimea aproximativă de 70 cm și înălțimea de 60-70 cm, prinse cu mortar de var. Raportul amestecului – o parte var și patru părți nisip – nu a dat rezistență zidăriei. Pietrele sunt în majoritate de dimensiuni mijlocii, tăiate din piatră calcaroasă. În structura zidăriei au fost evidente fragmente de cărămizi. Alte cărămizi au fost găsite în secțiunea magistrală. Starea de conservare precară a structurilor de zidărie afectate de oameni și forțele naturii, posibilitatea ca zidăria de proastă calitate să alunece pe stânca folosită ca bază (șanțul de fundație, acolo unde a fost identificat, este superficial) nu încurajează afirmații certe. Stratul masiv, fără urme ale activității oamenilor, depus deasupra urmelor de zidărie, poate fi lesne confundat cu sterilul de la mici adâncimi din fortificațiile construite în pădure.

După cercetarea terenului fortificației medievale de la Tălmăcel este cert că lucrările de construcție au vizat atât terasa superioar㠖 botul dealului –, cu bună vedere spre Defileul Oltului, cât și o curbă de nivel inferioară, la înălțimea culmii de acces dinspre Tălmăcel. S-a conturat astfel planul unei fortificații cu două incinte (fig. 2).

Urme mai consistente de zidărie din incinta a doua (inferioară) au ieșit la iveală spre nord, direcția de acces de la Tălmăcel. Terenul dinspre vest, spre Valea Turnului, afectat de alunecări de teren, a păstrat puține urme de zidărie. Aceeași situație se regăsește spre sud și spre est, unde au apărut simple și puțin relevante aglomerări de pietre și mortar. Secțiunea I din 2009 (foto 3), de la est, a lăsat cu greu să se vadă urma unui superficial șanț de fundație cu o placă de mortar la bază zidului și cu aceleași aglomerări de pietre și mortar deasupra (foto 2 - 3) Pe această latură însă, intenția constructorilor de amenajarea se evidențiază în terasarea pantei.

Laturii dinspre est, pe unde puteau urca cei ce veneau dinspre Valea Oltului, i-a fost acordată mai multă atenție. Astfel, ca spre sud, la limita prăpăstiei, acolo unde și azi e o potecă cu abundentă vegetație cu spini, a fost amenajat un obstacol. Segmentul de val poate fi lesne confundat cu o movilă de pământ. Taluzarea manuală a fost relevantă: a scos la iveală urme consistente de mortar. O altă denivelare spre nord, pe traseul drumului dinspre Tălmăcel, aflată sub terasa superioară, este naturală.

Partea vestică a laturii nordice a zidului incintei inferioare a fost bine reliefată de săpătura arheologică. Secțiunea magistrală a lăsat să se vadă un segment de zidărie cu lățimea aproximată la 1,50 m. În caseta de la vest am scos la iveală o structură de zidărie relativ îngrijit lucrată din pietre cioplite, cu lățimea de 0,70 m. Zidăria s-a păstrat pe o înălțime de 0,20-0,30 m. Înspre interior, din planul zidului de incintă a ieșit un pinten cu dimensiunile de 0,80 x 0,90 m (foto 2, 3, 4, 5).

Fragmente de cărămizi cu grosimea de 3,5 cm, 4 cm și 5 cm și lățimea de 12 cm, 13 cm și 16 cm au fost recoltate din această zonă. Pe suprafața cărămizilor a rămas mortar, dovadă că au făcut parte din structura zidurilor. Colțul zidului de incintă se rotunjește spre nord și dispare în buza prăpăstiei.

Structura de zidărie a segmentului de est al laturii de nord nu a fost la fel de generoasă. O piatra cioplită dispusă în așa fel încât să lasă impresia unei margini de zid era așezată pe cant, nefiresc în marginea unui zid. Alte pietre mai mici erau amestecate cu mortar mult, dar și cu pământ.

Pe locul colțului zidului a crescut vegetație distrugând structurile subterane. În general însă, stratul masiv de nisip depus pe zidărie a diminuat efectul distructiv al vegetației.

Aspectul din urmă semnalat – structura de zidărie neomogenă, din rocă friabilă, de dimensiuni mijlocii, cu pietrele mici prinse în mult mortar lăsând impresia unui emplecton – a fost evident și pe terasa superioară (botul dealului). În două casete am deslușit profilul semi rotund al îngrămădirilor de pietre.

Materialul arheologic sumar, cum era de așteptat după descoperirile făcute cu ocazia cercetărilor arheologice la cele mai multe din cetățile de pădure, ilustrează tehnologia ceramicii din secolele XIV-XVI. Arderea intensă a oalelor, al căror pereți, deși subțiri, devin rezistenți, îndeamnă la o datare în perioada menționată. Având ca termen de comparație ceramică descoperită la Tălmaciu-Landskrone, remarcăm calitatea inferioară a materialului ceramic de la Tălmăcel (fig. 5 - 6). Pasta a încorporat nisip și pietriș de mici dimensiuni. Suprafața vaselor nu a fost finisată, lăsând să se vadă denivelări. Fragmentele ceramice descoperite în S I din 2009 sunt arse până la oxidare doar în interior, cu urme evidente de ardere pe vatră. Din aceeași zonă sud-estică bogată în material arheologic provin cuie folosite la prinderea șițelor în acoperiș. Un fragment de potcoavă (de cizmă ?) a apărut tot în săpătura arheologică din 2009.

Nu este lipsită de valoare descoperirea, împreună cu fragmentele ceramice, a resturilor de oase de animale (oaie și pui de găină). Resturile de oase recuperate în 2009 și analizate de colegul Alexandru Dobrescu provin de la un miel și un porc tânăr.

Există posibilitatea unor raportări tipologice și de tehnică a construcției cu fortificația de la Avrig-Racovița. De asemenea, este util a aminti că la începutul secolului al XV-lea registrele de socoteli ale Sibiului consemnau un cneaz din Tălmăcel numit Hertze (herzeg – domn sau herz – inimos) care strângea impozitul datorat de comunitatea sătească magistratului sibian și era folosit pentru o solie la voievodul Transilvaniei[4]. Rolul fortificației și al plăieșilor din zona românească a sudului Transilvaniei poate fi ilustrat de atacul vlahilor localnici asupra bandelor de akângii în 1493.[5]

Datele oferite de GPS arată că punctul 1 din ridicarea topografică este la altitudinea de 650 m, iar coordonatele sunt N 45˚38΄500œ și E 24˚14΄ 573œ.

Conservarea sitului. Starea de conservare a sitului arheologic nu este încurajatoare pentru intenții de conservare-valorificare. Firesc, secțiunile arheologice au fost umplute cu pământul care avea tendința de a aluneca pe panta dealului. Structura de zidărie mai bine păstrată din C1-2009 a fost protejată cu carton gudronat și cu pământ nisipos (foto 6). Dacă promisiunile administrației locale de a pune în valoare situl arheologic se vor pune în practică, zidăria va putea fi lesne dezvelită și consolidată.

 

Fortificația medievală de la Avrig-Racovița

 

Cetatea medievală așezată pe o culme ce coboară din vârful Suru al Munților Făgăraș, la o altitudine de 846 m, între localitățile Avrig și Racovița (jud. Sibiu) a fost menționată în studiile istorice mai vechi pe baza unor observații de teren[6], în cele mai noi studii informațiile de teren cunoscute au fost doar speculate[7].

Ca și în cazul fortificației de la Tălmăcel, așezarea geografică și relațiile cu localitățile apropiate sunt utile în reconstituirea istorică. Accesul pe care l-am preferat, dinspre Racovița, atinge, după un drum județean greu practicabil, apa Mârșei și urcă spre sud, pe o culme de deal, până la gruiul pe care a fost așezată cetatea. Un acces mai dificil pe culme se poate realiza venind pe malul apei Mârșa, pe la stația de alimentare cu apă a orașului amintit, un important centru industrial în epoca comunistă.

Pe piciorul dealului se poate ajunge și din Avrig, pe drumul spre Făgăraș (cabana Poiana Neamțului) și apoi schimbând direcția spre Pârâul Turnului. Drumul dinspre Racovița sau Avrig este aproximativ la fel de lung și dificil. Ultima parte, urcușul pe înălțimea de 846 m, este și mai greu. Panta este abruptă, iar vegetația deasă cu copaci doborâți de furtună sau de localnici face drumul și mai anevoios. Accesul la sursa de ap㠖 pârâul Turnului – este dificil. Un drum practicat de forestieri vine dinspre Valea Mârșei și ocolește pe la nord-est înălțimea. Un alt drum forestier, pe Valea Lupului, ajunge până la baza monticolului numit în ridicarea topografică iozefină din secolul al XVIII-lea Tsetate Berg. Valea Mârșei adună trei pâraie care izvorăsc din culmea cetății: Valea Cetății, Valea Sasului și Valea Foii. Un Pârâu al Cetățelii (vel Stephanus Bach) se varsă în Râul Mare, în partea Avrigului (fig. 3, foto 7).

Locul pe care a fost amenajată fortificația este împădurit, astfel că prima etapă a cercetării arheologice a constat în defrișarea terenului acoperit de vegetație și de copaci căzuți.

În funcție de denivelările din teren, semne ale unor structuri de apărare sau ale unor eventuale amenajări interioare, a fost practicată o secțiune lungă de 7 m și lată de 1,50 m[8] în partea mai joasă a terasei. Secțiunea I a intersectat o astfel de denivelare și a atins una din gropile aflate în interiorul presupusei incinte (fig. 4, toate profilele de secțiuni la fig. 8, 9, 10, 11, 12).

Numai în partea de nord, nord-est denivelările care marcau prezența unei incinte erau evidente și continue. Din acest motiv pe acest segment au fost practicate două secțiuni (a doua a avut opt metri lungime), care au vizat interiorul incintei și două casete pentru dezvelirea substrucțiilor.

Segmentul de zid dezvelit în S I avea lățimea la bază de 1,20 m și în elevație 1 m. În partea inferioară, zidul văzut din exterior avea un aspect mai îngrijit, alcătuit fiind din pietre de carieră cioplite. Mortarul de culoare albă (strat de 2-3 cm lățime) ieșea dintre pietre. În partea de sus zidul păstrat era amenajat din pietre mai mici. În acest loc segmentul lăsa impresia unei structuri neîngrijit lucrate. Talpa zidăriei era la -1,50 m de creasta mantalei de pământ (foto 8 - 9).

Zidăria a fost așezată direct pe stâncă. Suprafața dezvelită în săpătură lasă să se vadă urmele tăieturii în stâncă. În partea de jos a secțiunii a fost evidentă o adâncitură de formă neregulată. În exterior, la baza zidului a rămas depus un strat relativ consistent de nisip amestecat cu var.

În secțiunea II și caseta 3 suprafața exterioară a zidului dezvelit este ușor oblică. Aspectul neîngrijit al zidului și tehnica de amenajare cu „parament” exterior format din pietre de talie mai mare și pietre mai mici în mijloc sunt de reținut (foto 9, fig. 12) Alte amănunte interesante: lățimea la bază a zidului este de 1,40 m, iar talpa se regăsește la -1,10 m de vârful mantalei de pământ.

Secțiunea III avea menirea de a identifica eventuale urme de construcție pe latura de sud, acolo unde se termina terasa superioară. Ea fost generoasă, având dimensiunile de 7 x 1,50 m, suficiente pentru a regăsi eventuale urme de construcție. Din nefericire, ele nu au apărut (fig. 4, 12)

Secțiunea VII a avut rostul de a secționat valul de la sud, de pe terasa inferioară. Din acest motiv s-a întins pe 17 m lungime și a conturat profilul unui val lat de 7 m, format din depunere de pietriș; înălțimea maximă a valului este de 2 m. Înălțimea a fost stabilită față de nivelul actual de călcare de la nord de val, în partea opusă terenul coborând în pantă (foto 10, fig. 11).

Spre sud, sud-vest au fost practicate trei secțiuni de 3 X 1,50 m (S IV), 4 X 1,50 m (S V) și 4,50 X 1,50 m (S VI) în porțiunile de teren denivelate. Săpătura din SIV a dat la iveală un conglomerate formate din pietre mici și mortar.

Pietre de dimensiuni mijlocii și urme de mortar au apărut în S V. Masa de zidărie amintită are în prezent înălțimea de 0,70 m. O zidărie de pietre și mortar înaltă de 0,50 m a apărut și în secțiunea VI.

În suprafețele cercetate nu am găsit nici un fragment de vas ceramic sau de altă piesă arheologică.

Starea actuală a sitului arheologic este în ultimă instanță rezultatul acțiunii vegetației și a unor căutători de comori. Dealul se afla în apropierea traseului urmat de patrulele regimentului românesc de granița Orlat, cu un detașament la Racovița. Gropile de mari dimensiuni din interiorul fortificației pot fi mai degrabă puse pe seama militarilor decât a unor căutători răzleți. Nu sunt excluse nici intervenții mai recente în urma cărora au apărut șanțurile în val.

Distrugeri masive s-au produs însă cu mult înainte, când a fost distrus segmentul de sud, sud-vest dinspre terasa cu val și drumul de acces de la vest. Nici ipoteza nefinalizării planului nu trebuie exclusă. Spre sud nu se vede nici un fel de amenajare, iar spre vest și nord-vest sunt doar urme ale activității de amenajare. Comparația cu segmentul de zidărie de la nord, nord-est duce la aceeași ipoteză: fortificația nu a fost finalizată. Lipsa inventarului eventualilor locuitori întărește aceeași ipoteză, chiar dacă nici în alte fortificații din zona de pădure – Rășinari, Sadu – săpăturile arheologice nu au fost darnice în material arheologic.

Spre deosebire de latura de nord, nord-est, unde pietrele au fost așezate pe stâncă, la sud, sud-vest săpătura arheologică nu a întâlnit decât pământ gălbui, lutos. El nu asigura o bază durabilă pentru structura din pietre masivă a unui zid de cetate.

Segmentul de zidărie acoperit cu pământ de la nord, nord-est, valul de pământ și drumul de acces care înconjoară cetatea pe la vest și intră în interior pe la nord sunt dovezi că a existat o activitate planificată și susținută de construcție. Ea se vede și în urmele tăierii stâncii în partea de nord, în interior.

Caracteristica principală a fortificației este folosirea zidului din piatră cu aspect neîngrijit. Planul lua forma unui oval mai puțin alungit decât al celorlalte cetăți din partea central sudică a Transilvaniei.

 

Concluzii. Studiul comparat al celor două fortificații recent cercetate arheologic scoate în relief trăsături comune și note particulare, lăsând loc înserierii tipologice.

Ambele fortificații au fost așezate pe dealuri care premerg munții Cibinului sau ai Făgărașului despărțiți de Valea Oltului. Dealul de la marginea Tălmăcelului se leagă de formațiuni pre montane dominate de Vârful Sterpul și mai departe de rețeaua de drumuri de culme. Aproape de deal este intrarea în Defileul Oltului. Spre vest, dincolo de Olt se află vârful Surul, ocolit de potecile de munte spre sud. În rețeaua de culmi ale masivului Suru se află și cea pe care este așezată fortificația din hotarul Avrigului și Racoviței. De pe terasa cetății se vede Oltul în regiunea Turnul Roșu, însă distanța este prea mare pentru ca locuitorii cetății să-i poată opri (vămui) pe negustorii din vale. Hărțile din secolele XVIII-XIX arată că drumurile de culme care mergeau spre sud erau controlate de posturi de graniță (wachtpost).

Constructorii ambelor fortificații au cunoscut zidăria din piatră și cărămidă prinse în mortar care la Tălmăcel este de slabă calitate. Formele articulate, segmentele de cerc ale zidurilor descoperite la Avrig-Racovița și Tălmăcel se deosebesc de cele ovale în elevație, dar drepte în fundație de la Cisnădie-Sadu.

Cele două fortificații pot fi incluse prin excepție în categoria celor de zidărie din regiunea sub montană central-sud transilvăneană, doar planul simplu încurajând o asemenea concluzie. Le deosebesc dimensiunile și mai ales utilizarea unor structuri de zidărie din piatră, stângaci lucrate, cu mortar de slabă calitate.

Folosirea valului cu miez de zidărie din piatră este un caz particular la fortificația de la Rășinari[9]. Stratigrafia secțiunilor arheologice de la Avrig-Racovița și dimensiunile considerabile ale zidurilor dezvelite împiedică concluzia că pe dealul din hotarele localităților Avrig și Racovița ar fi existat o cetatea cu val de pământ care masca o zidărie din piatră. Starea de conservare precară a urmelor fortificației de la Tălmăcel nu este de natură a încuraja afirmații sigure asupra structurii incintei. Segmentul de zidărie de la sud pledează pentru o construcție din piatră.

Lipsa materialului arheologic în fortificația de la Avrig-Racovița îi dă o notă aparte. Coroborată cu starea de conservare actuală a structurilor de apărare la mai bine de jumătate din incintă, informația duce la ipoteza nefinalizării lucrărilor de apărare. Starea actuală a zidăriei permite, de asemenea, discuția ipoteticei distrugeri intenționate, așa cum s-a întâmplat potrivit informațiilor documentare la Landskrone. Urmele slabe de cărbune, evidente în ambele cazuri, sunt urmare a defrișării prin incendiu a vegetației și a unor focuri ocazionale în perioada de folosire a fortificației de la Tălmăcel.

Există încă o notă comună, definitorie pentru cele două fortificații: dimensiunile reduse în comparație cu fortificațiile învecinate de la Sadu, Rășinari, chiar Tălmaciu (Landskrone): aproximativ 20 m segmentul lung al incintei exterioare la Tălmăcel și aproximativ 60 m în axul lung al fortificației de la Avrig-Racovița. Sistemele de apărare construite folosesc elementele naturale de apărare. În planul ambelor cetăți proiectate, doar calea de acces mai ușor de parcurs a fost echipată cu un val de barare din pământ.

Privite în ansamblul cetăților de zidărie din partea central-sudică a Transilvaniei, zona pre montană, cele două cazuri analizate dau imaginea unor construcții ridicate în grabă, chiar nefinalizate. Cu toate „deficiențe de construcție” sesizate în cercetarea arheologică, apreciem cunoașterea de către constructorii medievali a regulilor de bază în apărarea unor înălțimi greu de cucerit prin poziția geografică.

Rostul fortificațiilor este sesizabil, de asemenea, în analiza de ansamblu. În comparație cu fortificațiile de la Tălmaciu și Lotrioara, mai târziu de la Boița (Turnu Roșu) și Boița (Tunul Spart), cele două prezentate aveau menirea de participa la asigurarea securității defileului și mai ales a ieșirii din defileul Oltului. De jure, sarcina apărării revenea autorității voievodale (episcopale), mai târziu comunității sașilor. Cele două fortificații legate tot de zona sub montană, importantă a Defileului, au din perspectiva strategiei de apărare a zonei o sarcină secundară. Ele sunt mai degrabă legate geografic și strategic de drumurile de plai și de celelalte „cetăți din pădure” începând de la Breaza (județul Brașov), până la Cucuiș (jud. Hunedoara).

Din perspective securității regionale, fortificația de la Tălmăcel asigura împreună cu cetatea de la Tălmaciu (Landskrone) o apărare complexă, în clește. Aplicarea acestui concept strategic poate explica refuncționalizarea Landskronului chiar după ce regale Ungariei a dat poruncă sa fie demolată și după ce fortificația de la Boița (Turnul Roșu) preluase sarcina vămuirii negustorilor și a securității ieșirii din Defileul Oltului[10].

Fără discuție este recunoașterea administrației autorităților voievodale sau episcopale și mai târziu a mandatarilor sași asupra ansamblului defensiv sud transilvănean. Implicarea cnezilor români împreună cu plăieșii în securizarea regiunii este o ipoteză bazată pe dimensiunile reduse, planul, tehnica de construcție (generate de starea social-politică și experiența constructorilor) și de distrugerea (evidentă la Tălmăcel, ipotetică la Avrig-Racovița) ce poate reflecta relațiile antagonice între constructori (locuitori) și autorități. În lipsa unor documente lămuritoare discuția nu poate avansa spre o concluzie fermă, chiar dacă situația politico-administrativă a regiunii permitea afirmarea unor forțe locale, nerecunoscute de sistemul juridic al regatului maghiar.

 

Petre Beșliu Munteanu

 

 

 

Bibliografie

 

Beșliu Munteanu 1995                   Petre Beșliu Munteanu, Cetatea medievală de la Sadu, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, 3-4,1995, p. 36-44.

Beșliu Munteanu 1999                   Petre Beșliu Munteanu, Fortificațiile medievale de la Tălmaciu și Turnu Spart. Raport arheologic preliminar, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, 1-4, 1999, p. 47-59.

Beșliu Munteanu 2009                   Petre Beșliu Munteanu, Considerații asupra securității frontierei central-sudice a Transilvaniei, în Transilvania, 3, 2009, p. 75-84.

Horedt 1941                                      Kurt Horedt, Südsiebenbürgische Grenzburgen, în Siebenbürgische Vierteljahrschrift, 64, 1, 1941, p. 16-27.

Luca, Pinter, Georgescu 2003       Sabin Adrian Luca, Zeno Karl Pinter, Adrian Georgescu, Repertoriul arheologic al județului Sibiu, Sibiu, 2003.

Nägler, Beșliu Munteanu 1999     Thomas Nägler, Petre Beșliu Munteanu, Die Grenzburgen von Reschinar bei Hermannstadt, în Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 22 (93) 1, 1999, p. 3-13.

Rechnungen 1880                           Rechnungen aus dem Archiv der Stadt Hermannstadt und der Sächsischen Nation, în Quellen zur Geschichte siebenbürgens aus sächsischen Archiven, Sibiu, 1880.

Rusu 2005                                        Adrian Andrei Rusu, Castelarea carpatică, Cluj-Napoca, 2005.

Stroilă 1996                                       Gabriel Stroilă, Cartea satului Tălmăcel, București, 1996.

Țiplic 2006                                         Ioan Marian Țiplic, Organizarea defensivă a Transilvaniei în Evul Mediu - secolele X-XIV, București, 2006.

 


 

[1] Pe o culme, între Sadu și Cisnădie, se află ruinele unei cetăți medievale. Vezi Beșliu Munteanu 1995, p. 36-44.

[2] Stroilă 1996, p. V, din capitolul Amintiri din satul meu.

[3] Rechnungen 1880, p. 416, 429, 476.

[4] Rechnungen 1880, p. 424, 503, 521.

[5] Beșliu Munteanu 2009, p. 78 cu bibliografia subiectului.

[6] Horedt 1941, p. 17-19.

[7] Luca, Pinter, Georgescu 2003, p. 46 (platformă de luptă); Rusu 2005, p. 544 (urme de mortar legate de piatra dislocată cu prilejul săpării șanțului); Țiplic 2006, p. 240 (fortificație posibil databilă în secolele XI-XIII).

[8] Lățimea secțiunilor ar fi fost suficientă pentru cercetarea unei suprafețe de unde să poată fi recuperat material arheologic.

[9] Nägler, Beșliu Munteanu 1999, p. 4.

[10] Beșliu Munteanu 1999, p. 52.

 

Back