Cetatea de dinaintea cetății Bran.

O poveste a poveștilor

 


     

 

 

Cetatea de la Bran, devenită castel, este un obiect de poveste. Este greu de spus dacă alura lui, impresionantă în peisajul din jur, stârnește imaginația plină de romantism a oamenilor sau pur și simplu aceștia doresc să viseze și nu așteaptă decât un pretext pentru a-și da frâu liber imaginației. Cert este că Branul e, după caz, romantic refăcuta reședință (la limita kisch-ului, se poate spune) a reginei Maria sau înfricoșătoarea reședință a lui Dracula (forțând istoria, dar banul contează) și, ce nu, îndrăzneț avanpost teuton. Povestea acestei din urmă povești o vom parcurge în continuare.

Trecătoarea Branului a fost un punct de traversare a Carpaților încă din antichitate. Știind acest fapt și privind la cât de bine se așează în peisaj cetatea, este greu de imaginat că, până la 1377, când brașovenii și-au manifestat intenția de a ridica cetatea, vârful acela de deal era gol. Această dificultate i-a făcut pe mulți istorici să caute în trecut, pentru a putea vedea ce a fost acolo înainte de cetatea Bran.

 

Mitul teuton…

Primii care și-au pus întrebări par să fi fost sașii. Până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, cronicarii transilvăneni, cărturari sași sau maghiari, au considerat permanent că cetatea a fost ridicată la 1377. Dar, deja la 1770, în lucrarea lui Joseph Teutsch, într-un raport adresat împăratului Iosif II (1773), precum și în lucrarea lui Karl Windisch din 1790, își face loc ideea că înaintea existenței cetății actuale, ar mai fi fost ridicată o altă cetate la Bran. Evoluțiile istoriografice de la sfârșitul secolului al XVIII-lea aduc în atenția contemporanilor noi documente despre trecutul german al Țării Bârsei. În 1787 și în perioada imediat următoare, sașii iau cunoștință cu documentele ce atestă existență în Țara Bârsei a Ordinului Cavalerilor Teutoni, între 1211-1225. Unele dintre aceste documente ofereau o serie de informații ce păreau a explica multe necunoscute din trecutul regiunii. Astfel, este publicat un document din 1211, prin care regele Ungariei acorda Țara Bârsei cavalerilor teutoni, permițându-le să-și înalțe cetăți și orașe din lemn. În 1212, un alt document îl pomenește pe un cavaler numit Theodoricus, magistru al Ordinului. În fine, un document de la 1232 atestă existența a cinci cetăți puternice în regiune, pe lângă un castrum muntissimum. Încercarea de a potrivi, cu mintea de la 1800, pe harta locului informațiile istorice duce imediat la realizarea unui frumos peisaj istoric: se știe că, la 1377, era amintit un ,,castrum in lapide Tydrci”; acest Tydrici, derivă de la Dietrich, numele german pentru Teodoricus. Or, acest Teodoricus NU PUTEA fi altul decât magistrul din documentele referitoare la teutoni. În plus, ce alt castrum muntissimum există în Țara Bârsei? Nici unul, deci, LOGIC, Branul trebuie să fi fost construit, de fapt, de teutoni.

Această logică simplificată se poate urmări în lucrările istoriografiei săsești și, prin extensiune, în lucrările influențate de aceasta. Autorii, în lumina noilor ,,descoperiri” își vor adapta pozițiile. Astfel, dacă Schlötzer, la 1791, considera ca posibile construcții ale teutonilor Brașovul, Codlea, Prejmerul, Râșnovul și Feldioara, deja Engel, la 1804, susținea că Branul este cert una din cetățile cavalerilor. Poziția lui Michael Lebrecht este foarte clară: în prima ediție a cărții sale (1789) nu face nici un fel de legătură între cetatea Bran și cavalerul Dietrich/Theodoricus, dar în ediția a doua (1804) este inserată o notă explicativă: ,,Un document din 1212, menționează un frater Teodoricus crucifer hospitalifer… de la care probabil și-a păstrat numele această stâncă. Deoarece el încă atunci a amenajat acolo o fortificație, el a fost unul dintre cei mai însemnați meșteri mari ai ordinului teutonic”.       

Poziția va domina net discursul istoric germanofon și mentalul colectiv săsesc pentru secolul al XIX-lea, de la L. J. Marienburg (1813), la Lenk von Treuenfeld (1838), Friedrich Teutsch (1886), Julius Gross (1898), E. A. Bielz (1899). Poziția sașilor a fost transmisă și unor vizitatori străini, cum ar fi cazurile lui John Paget (1839), Auguste de Gérando (1840), Charles Boner (1865) sau Emily Gerard (1888), care proliferează mai departe în Europa faptul ,,istoric” al construirii Branului de către teutoni.

Trebuie menționate însă și două tendințe opuse. Pe de o parte, unii autori nu s-au bazat exclusiv pe documentele de la teutoni, ci a încercat să aducă noi elemente care să susțină teza ridicării cetății de la Bran în acea perioadă. Astfel, Alexis Bethlen (1831) și apoi Friedrich Philippi (1862) susțin ideea că la Bran ar fi existat o cetate ridicată de cavalerul german Dietrich în 1212, aducând în plus față de datele documentare cunoscute, un ,,metallurkunde” din 1509, aflat în Arhiva Brașovului. Un alt argument a fost adus de… pictură, mai precis de un tablou al judelui Brașovului, Lukas Hirscher. Considerând că tabloul îl reprezintă pe judele Brașovului în anul 1235, Joseph Teutsch identifică castelul din stânga tabloului cu cetatea Dietrichstein, care ar fi existat la Bran până la invazia tătarilor din 1345. Concluzia era clară: noi dovezi arată că la Bran a existat o cetate ridicată de teutoni.

Pe de altă parte, în ciuda unei aparente unanimități, au existat și opinii divergente. Astfel, chiar la 1851, J. K. Schuller nu include Branul printre cetățile ridicate de teutoni. Apoi, G. D. Teutsch (1855) nu enumeră Branul printre cetățile ridicate de teutoni. Eugen von Trauschenfels, în lucrările sale din 1871-1882, privește cu rezervă afirmațiile legate de rolul teutonilor la Bran. Amintește și el despre acel ,,metallurkunde” de la 1509, dar fără a găsi o legătură directă cu presupusa ridicare a cetății de către frater Theodoricus.

O concurență neașteptată asupra primordialității fortificației de la Bran apare din partea istoriografiei maghiare. Având, la fel ca și sașii, aceleași intenții romantice de a descoperi urmele înaintașilor (cât mai vechi și, pe cât posibil, cele dintâi), autorii maghiari au identificat o altă cetate la Bran, ridicată de un anume rege maghiar László. Acesta ar fi donat cetatea unui cavaler de la curtea sa, Sándor István. La moartea acestuia din urmă, cetatea a fost asediată, dar văduva lui, Szilvási Erzsébet, a condus apărarea cu multă vitejie, astfel încât ea însăși a înjunghiat cinci dușmani înainte de a fi ucisă de un al șaselea. Cetatea a revenit fiului mai tânăr, care a căzut și el la apărarea cetății, ucis de un dușman. Aceste informații provin din Cronica Ciucului, un izvor ,,descoperit” de istoriografia romantică maghiară în primele decenii ale secolului al XIX-lea și folosit aproape un secol ca sursă credibilă. Câteva mici neclarități se „ajusteaz㔠discret. Astfel, plin de patriotism, Orbán Balázs (1873) îl identifică pe acel László amintit în cronică cu Ladislau cel Sfânt (1077-1095), iar Sándor István s-ar fi luptat, în acest caz, cu invadatorii cumani. Magistrul Dietrich trebuie să fi fost al doilea.

În fața acestor noi tendințe istoriografice, sașii brașoveni se referă și ei la Cronica Ciucului, încercând să ajusteze secvența temporală. Argumentul lor: dacă Țara Bârsei era o ,,terra deserta et inhabitata”, nu avea cum să fi existat înainte vreo așezare omenească. Așadar, Dietrich trebuia să fi fost primul, Sándor István al doilea.

O lovitură neașteptată s-a produs însă în anul 1905, când istoricul maghiar Szádeczki Lajos a demonstrat faptul că acest izvor istoric — Cronica Ciucului — este un fals; implicit, relatările despre cetatea Bran nu au nici un fundament. În ciuda acestui fapt, unii autori (Gaali Zoltán sau Kiss Gábor) au continuat, peste decenii, să susțină legenda lui Sándor István, după datele din Cronica Ciucului.

O soartă oarecum similară s-a produs și cu istoriografia săsească. În 1917, arhivarul orașului Brașov, Fritz Schuster, ia în considerare opiniile istoriografice de până la el, le supune unei analize critice și conchide că nu sunt dovezi ca istoria cetății Bran să înceapă înainte de 1377; ipoteza ridicării cetății de către teutoni nu poate fi susținută documentar. După o nouă delimitare de mitul teuton, poziția lui Fritz Schuster din 1917 este reiterată în monografia săsească a Țării Bârsei, din 1929. În lucrare, atât la capitolul dedicat teutonilor, cât și în secțiunea referitoare la Bran, autorii afirmă că nu a fost construită nici o cetate de către cavalerii germani la Bran. În monografia sa istorico-geografică a Țării Bârsei, Heinrich Wachner (1934) se delimitează și el de vechiul mit teuton.

Istoriografia de limbă română a avut o evoluție oscilantă, în funcție de influențele la care a fost supusă. Astfel, în cea ce este probabil prima analiză a istoriei Branului, B. P. Hașdeu refuză varianta ,,clasic㔠în epocă, a rolului teutonilor în ridicarea cetății. În rest, prezentările au fost mult timp influențate de istoriografia săsească, mai mulți autori preluând ipoteza referitoare la teutoni (de la Diaconovici (1898) și până la Moșoiu (1930) și Cosmuță (1939)). Sunt de semnalat și unele argumentări pline de „creativitate”.  Astfel, Ioan Moșoiu argumenta că ridicarea cetății de către teutoni este atestată de ,,o placă de metal din anul 1509, aflătoare în Arhiva Brașovului” (acel „metall-urkunde” pomenit de autorii sași înseamnă, de fapt, un privilegiu de hotărnicie…). În plus, precizează el, brașovenii la 1377 doar vor reface vechea cetate teutonă. O altă mențiune specială trebuie făcută referitor la relatarea lui Octav Șuluțiu, care susține și el că cetatea a fost ridicată de teutoni, însă menționează inscripția din capela cetății care indica anul 1207 pentru ridicarea fortificației. Perpetuarea în perioada interbelică a mitului teuton de către lucrările în limba română trebuie legate probabil și de aspirațiile ale reginei Maria, interesată să dea o aură cât mai romantică reședinței sale.

Cu toate acestea, continuitatea postbelică a mitului teuton rămâne inexplicabilă. Dacă autori ca Ion Ionescu-Dunăreanu sau Alexandru Husar pot fi scuzați, ca având alte specializări, pozițiile lui Emil Micu (1957) sau Ștefan Pascu (1979) sunt efectiv niște curiozități istoriografice (de altfel, Ștefan Pascu, în cele câteva rânduri dedicate cetății de la Bran în Voievodatul Transilvaniei, este de neegalat în cantitatea de ignoranță pe spațiu tipărit).

După 1989, probabil din considerente de propagandă turistică și de romantism istoric, proliferează din nou imaginea cavalerilor medievali la Bran. Foarte multe website-uri vin cu noi „descoperiri”, astfel încât se poate spune că acest „curent teuton” dublează profilul „curentului Dracula”.

 

Ce spun documentele?

Analiza critică a documentelor cunoscute în prezent infirmă scenariul mitului teuton. Astfel, în lipsa unor documente care să indice o legătură directă între magister Theodoricus al teutonilor și Lapis Tydrici, afirmații despre legătura dintre cetea Bran și teutoni rămân simple presupuneri. Unele cercetări susțin ipoteza conform căreia teutonii s-ar fi organizat în centurii (Feldioara, Prejmer, Codlea, Râșnov, Brașov), fiecare centurie având câte o cetate; în această situație, o fortificație la Bran nu s-ar fi încadrat nici în logica de colonizare. Argumentația din monografia săsească a Țării Bârsei este rezonabilă, căci este puțin probabil să fi existat o fortificație într-un punct atât de important, ca trecătoarea Branului și care să nu fi lăsat nici o urmă în documente, timp de 150 de ani, până la 1377. Apoi, mai susține în același volum Erich Jekelius, analizând datele din documentul din 1377, dacă ar fi existat o cetate la Bran nu ar mai fi fost nevoie de lucrări pregătitoare atât de ample, cum lasă să se întrevadă datele documentare, de defrișare, nivelare a terenului etc. Formula din document — ,,o nouă cetate pe Stânca lui Dietrich” — poate fi citită în mai multe sensuri: o ,,cetate nou㔠(față de o altă cetate mai veche de la Bran, cum s-a interpretat cel mai adesea), dar și o ,,cetate nou㔠(pe lângă celelalte mai vechi din Țara Bârsei). Apoi, argumentele bazate pe tabloul judelui Lucas Hirscher sunt toate depășite, din momentul în care s-a demonstrat convingător că pictura datează din anii 1535–1541, deci nu este contemporană cu realitățile secolului al XIII-lea. În fine, ,,placa de metal” (metallurkunde), se referă la posesiunea Budila; transumpturile existente amintesc atât despre separarea posesiunii Budila la 1404 din domeniul cetății Bran, cât și despre un anume comes Dietrich, fiul lui Teel de Prejmer, la 1301. Probabil că acest din urmă nume a fost cel care i-a determinat pe Al. Bethlen și Fr. Philippi să facă legătura cu magistrul teuton Dietrich și cu cetatea de la Bran; indiferent de motivele autorilor, argumentația este neconvingătoare.

Având în vedere cele de mai sus, până când cercetări arheologice vor putea confirma existența unor eventuale urme de fortificație la Bran anterior anului 1377 sau până când noi documente vor aduce date despre realitățile bârsane din secolele XIII-XIV, legătura dintre cavalerii teutoni și cetatea de la Bran nu este altceva decât o legendă istoriografică, fără o susținere în fața criticii științifice.

 

Bogdan-Florin Popovici

 

Back