Indirect despre o cetate/cetățile medievale de la Brâncovenești (jud. Mureș)

 


 

Este de natura evidenței că orice pagină de istorie medievală ai dori să scrii, rescrii sau să corijezi, mai devreme ori mai târziu, te lovești de cetățile teritoriului. Ne-am obișnuit însă să le tratăm însă cu o superficialitate „exemplară”, ca și când ar fi egale cu un sat cu cinci case de iobagi ori despre un semn de hotar, care are doar relevanță coloristică pentru un decor oricum neinteresant. Nici că se poate mai grav și mai neprofesionist. Nu mă voi strădui să reiau aici importanța care le-ar trebui acordată cetăților, pentru că am mai făcut-o, cred, suficient de demonstrativ. Aici doar mărturisesc îngrijorarea de a vedea tratamentul aplicat cetăților în continuarea superficialității de studiu care le-a înconjurat într-o istoriografie desuetă.

Nu voi cere niciodată noilor autori care se ocupă tangențial de cetăți, ca să devină castelologi. Voi pleda însă pentru un plus de atenție cu care să se apropie de subiect. Până vor deveni foarte atenți, le voi reaminti că există cineva care-i cenzurează la castelologie.

 

La un material publicat într-un volum foarte recent, am prilejul să fac câteva observații. Va fi vorba aici despre interferarea Lidiei Gross, în problematica unei cetăți din părțile mureșene[1].

Autoarea introducere în circuitul istoriografic românesc un nume de cetate nou „Ieciu”, pe care îl echivalează/identifică cu Brâncoveneștii (jud. Mureș)[2]. Domnia sa cunoaște și numele de „Ideciu”, dar cu toate acestea, preferă, fără vreo explicație împărtășită, folosirea unui toponim nu neapărat mai nou[3], dar cu mult mai rar și care nu a fost deloc utilizat în topografia monumentelor din România.

Este clar că numele provine de la castrum Wetsch (în grafie germană) sau, mult mai des, Idech (în forma amintind de grafia și fonetismul maghiar).

Cu acel prilej de publicare, autoarea săvârșește o eroare, pe care o socoate ca fiind o îndreptare critică la o altă greșeală, transferată pe seamă-ne și pe cea a lui Engel Pál. Textual se exprimă astfel: „În lista „Fortificațiilor certe” (Ibidem, p. 521 – Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică…, n. n.) Ieciu este confundat cu Ideciu de Jos (Wetch fiind identificat cu Ideciu), probabil pe urmele lui Engel Pál, Magyarország világi archontologiája (1301-1457). I, Budapest, 1996, p. 331)”[4]. Afirmația noastră contrarie de aici, de corecție inutilă la o afirmație corectă, provine din constatarea că, pur și simplu, nu se cunoaște faptul că prima cetate a zonei și domeniului (ante 1241 – prima fortificație nobiliară și laică cunoscută documentar din Transilvania), nu corespunde cu aceea de care se ocupă documentul din prima jumătate a secolului al XVI-lea. La 1531, cetatea castelanului Toma Jo, nu poate fi decât forma gotică primară a actualului castel din Brâncovenești. Formele sale arhitectonice adăpostesc elemente gotice tardive, care erau prezente și pe vremea castelanului care este urmărit indirect în lumina testamentului său.

Vechea cetate medievală, amintită încă din secolul al XIII-lea, cu mențiuni de refacere în secolul al XIV-lea, a fost abandonată pe o altă locație topografică, dar nu foarte depărtată. În volumul nostru, la care s-a făcut referire, ca fiind sursa unei confuzii, se spune totuși suficient de limpede, pentru a nu mai fi necesare precizările acestei note: „Dispunem de trei ipoteze de localizare, pentru care nu există nici o certitudine. Sursele germane indică un toponim numit Spitzburg (la cota 598 m). Castelul actual poate ascunde, de asemenea, etape mai vechi”[5]. O bibliografie comună și utilizabilă, ar fi informat-o pe autoare că în locul vechii cetății s-a ridicat, pe la mijloc de veac XV, una cu totul nouă, a căror suprapunere este doar una dintre variantele de istorie a monumentului[6]. Ca urmare, putem să tragem concluzia că înțepătura critică a textului de la care am pornit este originată în dezinformare. Nici Engel Pál, nici Adrian Andrei Rusu, nu au greșit, ci doar Lidia Gross.

Apropiindu-se măcar un pic mai atent de realitatea geografică, autoarea ar fi putut remarca de-ndată că, pe loc, au funcționat dou㠄Ideciuri”, unul de Jos și altul de Sus, că, în sfârșit, exista o întreagă vale cu același nume, în care erau situate și sate românești având rădăcina identică (cu varianta „Idicel”)[7]. La toate, nu există decât o vale a Idiciului, nicidecum una a „Ieciului”. Aproape întregimea actelor mai vechi nu grafiază altceva decât forme cu „d” intervocalic. A veni acum cu o altă denumire de cetate nici nu este necesar, ba chiar ar fi incorect. Trebuie ferm să rămânem la numele de Ideciu (= Brâncovenești) și să avem în vedere, cum am văzut mai sus, numai istoria mai complexă a monumentelor.

Cu siguranță, propria noastră sensibilitate ar fi dat temeiuri și la alte căi de analiză pornite din sursa unică scrisă de la care s-a finalizat studiul de omagiere a istoricului Costin Feneșan. Am fi accentuat, de pildă, mult mai clar, cine erau de fapt stăpânul pe care Toma „cel Bun” îi deservise în calitate de castelan[8]. Am fi subliniat că, alături de registrele de gestiune ale slujbașilor familiei de Brandenburg, care stăpânea pe atunci la Hunedoara și Lipova, cele menționate pentru Brâncovenești sunt unele dintre cele mai vechi din întreaga provincie. Altfel spus, precedentele de gestiune domenială (castelenie = domeniul cetății) scrisă progresaseră deja bine în epocă, cel puțin dinspre mediul german ori cu slujbași de aceeași etnie. Se puteau încă scoate în evidență statutul castelanului – om bogat, nesigur dacă nobil, dar posibil un orășean (care s-a dorit înhumat în parohiala Bistriței) și literat (care mânuia registrele și chiar le depozitase cu grijă pentru a nu se pierde). Poate încă și altele. Dar, acelea nu au ce căuta cu dinadinsul în limitele acestor pagini.

 

Adrian Andrei Rusu

 


 

[1] Lidia Gross, Testamentul și funerariile lui Thomas Jo, castelanul cetății Ieciu (1531), în vol. Itinerarii istoriografice. Studii în onoarea istoricului Costin Feneșan. Volum îngrijit de Dumitru Țeicu și Rudolf Gräf. Cluj-Napoca, Academia Română. Centrul de Studii Transilvane, 2011, p. 207-221.

[2] Ibidem, p. 210.

[3] Vezi C. Suciu, Dicționar istoric al localităților din Transilvania. I. [f. l., f. a.], p. 303 – unde la „Ieciu” se face o trimitere la Brâncovenești. La Brâncovenești (p. 106), forma anterior citată este eludată în favoarea alteia, mult mai ușor de pronunțat în limba română, de „Jeciu” (utilizat la un moment dat de către administrație, restrâns la mijloc de sec. XIX). Ca tulburarea să fie definitivă, în ceea ce privește folosirea veche a numelui românesc, se citează și uzanța de „Ighiș”, tot în același veac al XIX-lea (p. 303).

[4] Lidia Gross, Testamentul și funerariile…, p. 210, nota 10.

[5] Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică…, p. 521.

[6] Koppány T., A középkori Magyarország kastélyai. Budapest, 1999, p. 241.

[7] C. Suciu, Dicționar istoric…, p. 302-303.

[8] Destul dacă am fi citat ori revizuit același Koppány T., op. cit..

Back