Castelarea Transilvaniei în secolul al XV-lea - performanţele de cercetare actuale

     În draconicul interval alocat unei comunicări făcută într-un maraton de mult şi ocazional fortificat, mi-am propus a vă reţine atenţia prin câteva pagini preliminare care privesc cetăţile Transilvaniei secolului al XV-lea, socotind că o abordare pentru o perioadă mai veche am înfăptuit-o[1], cu sau fără asimilarea ei de specialitate. În faţa evidenţelor, nu am intenţia nici să fiu ambiguu, nici lipsit de discernământ critic. Însăşi enunţul titlului pare a fi o adevărată îndrăzneală, atât timp cât restricţiile cronologice pe monumente sunt, după cum citim cel mai des, larg aproximate (sec. XIV-XV, XV-XVI[2] ori chiar XV-XVII[3]). În cel mai bun caz, sunt repartizate pe sectoare cât mai generoase cu putinţă din marja celor o sută de ani. Iar afirmaţii care etichetează forma „1450”, sunt de-a dreptul iresponsabile.

     Aş dori să remarc că aceeaşi temeritate este accentuată de constatarea şocantă a faptului că nu există nimic serios produs la nivel de investigare istorică de tip tradiţional, precum nici una de tip arhitectonic. Enunţurile sunt cele care substituie eşafodajul corect. Demonstraţia acestei aspre concluzii se poate contempla din tabele aici vizibile.

Cetăţi „săseşti” declarate ca începute ori cu elemente construite în cursul secolului al XV-lea

Cetăţi bisericeşti din Trei Scaune, declarate ca începute ori cu elemente construite în cursul secolului al XV-lea

     În final, denumesc aceeaşi tentativă primară, ca fiind una de castelologie exclusivă. Totodată, aş dori să mă refer, în mod firesc la un precedent de sinteză, formulat cu un deceniu în urmă de către prietenul meu István Feld[4]. Cu pudoarea ştiinţifică de care dă mereu dovadă, a ocolit stările din Transilvania, lăsându-mi astfel mie şi altor colegi mai tineri o generoasă cale de parcurs. Din comparaţie, rezultă însă cu mare limpezime că problematica provincială ne este pregnant particulară, accentuată fiind din lipsa seriei marilor cetăţi regale şi nobiliare, compensată fiind însă cu arhitectura urbană şi a bisericilor care au ambiţionat să devină şi fortificaţii.

     Este frapant de evident că dispunem pentru acest veac de o cantitate impresionantă de informaţii rămase nereunite, nesintetizate şi, la urmă, judecate critic. Să încep prin a afirma că dacă arheologia asupra epocii se restrânge, devin mai concludente sursele scrise, chiar şi acelea din afara cancelariilor, dar fixate pe ziduri, în forma inscripţiilor. Dacă sursele scrise par a fi relativ nu doar semnalate, dar chiar grupate la temă (Csánki[5], Entz[6], Fabini[7], Koppány[8]), în schimb foarte rău am sta cu un corpus de inscripţii din cetăţi. Din toate împreună, pentru prima dată ni se transmit explicit informaţii despre şanţuri, turnuri, porţi şi ziduri. Suntem preveniţi că arhitectura lemnului continua să fie prezentă: Jebel (jud. Timiş) – castellum fortissimum de ligno factum[9], Gorneşti (jud. Cluj), turn de lemn. Datele şantierului deschis de către sibieni la 1503, la „Turnu spart” nu fac decât să ne proiecteze o imagine venită din veacul abia apus. Sunt menţionaţi acolo meşteri, calfe, plăţi, dar şi scule: ciocane (?) pentru piatră moale (kilhauwen), mistrii (merterhauern), maiuri (schlegel), ciocan de pietrar (hauen), roabe (raberin), pene de despicat (kylen), plase (wad), răzătoare (craczen), cărucioare (gesteylen)[10]. O simplă asimilare a acestui şantier ar fi fost îndeajuns pentru o cenzură de interpretare a faptelor de construcţie din acel timp istoric.

     De acum, reprezentările iconografice devin un reper de neocolit, indiferent dacă nu le putem desemna direct ca „vederi” de obiective concrete. Este greu de trecut, de exemplu, peste turnul de poartă de pe blazonul parohului Georg Schleynig din Cluj (circa 1488). Iar repere iconografice se presară deja de-a lungul întregii perioade, înlesnind raportările corecte.

     Ceea ce se dotează cu fortificaţii este mai mult decât înţelesul clasic al cetăţii, dar şi al oraşului propriu-zis. Cel mai fluid şi, totodată inconsistent, din punct de vedere material, termen ar fi cel de „castel”. Pentru veacul acesta, Gheorghe Anghel, care ne-a mai surprins şi altă dată cu soluţionări insolite, delimitează „castelul întărit”[11], pe care-l vede însă de fiecare dată instalat într-o cetate autentică, mai veche (Hunedoara, Bran, Şoimoş, Deva, Făgăraş, poate cert numai Ardud).

     În timp ce avem apropieri la adresa conceptelor de cetate regală, oraş cu ziduri ori castellum, abia dacă putem defini corect conceptele de fortificare asumate de către comunităţile libere, privilegiate, ale saşilor şi secuilor. Aceasta, desigur, în afara unor drepturi generale de construcţie, acceptate tacit, dar rămase neinvocate în acte scrise. Apare apoi ceea ce s-a definit arhitectonic ca fiind „biserica fortificată”, dar care în terminologia medieval-târzie a rămas descoperit. Cu alte cuvinte, „biserica fortificată” este un concept care nu se acoperă în izvoarele istorice scrise. Chiar şi atunci când ştirea istorică semnala un şantier pro structura ecclesiae, informaţia a fost translatată de către istoricii artei şi ai arhitecturii, automat şi în dreptul fortificaţiei[12]. Iarăşi o spun pentru cei care sunt obişnuiţi a tăia în felii izolate abordarea complexităţii studiului cetăţilor: este o noţiune nouă, de arhitectură, fără corespondenţă în termenii epocii medievale târzii, dar nici măcar în aceea ai vremurilor premoderne. De acolo ne provin numiri de „castel”, „cetate”, „fortificaţie”, numai „biserică fortificată” ori „cetate ţărănească”, nu. Mai avem apoi clare date istorice care ar trebui să ne facă prudenţi în a scrie despre o categorie de monumente în care implicarea comunităţii libere nu este demonstrabilă (Boianul, din domeniul Cetăţii de Baltă, Mălâncravul) ori este parţială (Agnita, Aţel, Bălcaciu, Biertan, Cincu, Saschiz), iar performanţa construcţiilor este chiar înlesnită de persistenţa unor elemente greviale, nobili fără rest în afara teritoriului Universităţii săseşti. 

     Este mai mult decât evident că istoriografia germană ne-a rămas datoare cu geneza şi, mai ales, cu fixarea atât de adâncă a unor termeni artificiali, care exaltă mai curând o „democraţie rustică”, decât o realitate de adevăraţi orgolioşi privilegiaţi. Drept urmare, datoria noastră de specialişti în castelologie ar fi aceea de a identifica cum a fost categoria definită la vremea funcţionării ei în timpi istorici. Pentru că suntem acum în situaţia de a vehicula disproporţionat şi abuziv un termen numai din judecăţi formale, contemporane, maximal axate pe arhitectură. Cel puţin până în prezent, nu pot sugera decât socotirea bisericii fortificate drept o cetate simplă. Aceasta în condiţiile în care atributele de funcţie ecleziastică rămân predominante, atunci când zidul cimitirului pare doar a fi exagerat ori când clopotniţa devine indecent de mare, dar nu se discută niciodată funcţia sa locativă, iar peste cor se clădesc galerii de tragere, care suplinesc şi alte funcţii nerelevate.

     Cum se jalonează istoria fortificaţiilor secolului? Mai întâi să privim, fie şi superficial, realitatea din primele decenii ale secolului al XV-lea. O serie de acte relevă starea de ruină a unor cetăţi (Lotrioara, Rupea), vinderea din lipsă de interes a altora (Câlnic, 1430), cedarea altora (Râşnov, 1427). Alte cetăţi par să-şi fi încheiat definitiv existenţa (Agriş, Cheud, Ciacova, Floreşti, Gogan-Varolea, Iara, Ilidia, Rodna-Anieş, Turia). Nici oraşele nu stau prea bine: Braşovul se apară la 1421, refugiindu-şi consiliul pe fosta cetate regală de pe Tâmpa, în 1437-1438, Clujul este uşor cucerit de două ori de răsculaţii Bobâlnei şi nobili, la 1438, Bistriţa are, potrivit mărturiei reginei Elisabeta, o stare de plâns. Evident, nici un eveniment politic extern nu este direct responsabil de aceste stări, ceea ce ne conduce la necesitatea obligatorie a cunoaşterii politicilor şi motivaţiilor interne.

     Ceea ce este clar până în acest moment este doar sesizarea unei turnuri de concepţie politică, promovată de către regele-împărat Sigismund de Luxemburg. A fost o combinaţie de realism politic, în faţa agresiunii otomane, dar rămasă neînţeleasă pentru noi la nivelul aplicării ei prin intermediul marilor responsabili regali ai teritoriului (voievod, comite de Timiş, comitele secuilor şi cel de Sibiu). Regele a renunţat efectiv să administreze toate monumentele militare care îi stăteau la dispoziţie, selectându-le pe unele, pe altele cedându-le autorităţilor districtuale locale.

     O serie relativ sigură de întreprinderi se leagă de decizii de pus în seama lui Ioan de Hunedoara. Fortificarea Bistriţei se derulează între 1453-1456, probabil lui i se datorează adevărata geneză Făgăraşului, a Lipovei fortificate, la fel s-a lucrat la Timişoara, cetatea Băii Mari pare a-şi trage originile tot de atunci, iar la Hunedoara există o serioasă etapă, ante dotaţiile de castel. Din păcate, ne putem raporta concret decât doar la realităţile de la Hunedoara. Abia în anii din urmă s-au făcut paşi serioşi în delimitarea suplimentară a fazelor stabilită odinioară de către Möller István[13].

    În schimb, o serie serioasă de alte ştiri socotesc că în a doua jumătate a secolului al XV-lea începe de fapt, un interes major de a face eforturi de construcţie. Aşa o demonstrează sursele scrise din tabelul de mai jos:

     Ca şi în situaţia veacului anterior, peste 50% dintre obiectivele din diplome nu se mai conservă şi un alt procent de monumente „reambalate” arhitectonic ne împiedică să discernem ce ar fi fost specific ori doar de datat între 1401 şi 1501.

      Listarea de mai sus atrage atenţia asupra unor şantiere aglomerate în mai puţin de o jumătate de veac. Ele nu par a avea legătură cu performanţele militare ale turcilor, ci doar cu ambiţiile sociale ale constructorilor. În această ambianţă nu puteam să aşezăm o falie cu ceea ce s-ar fi petrecut în interiorul Universităţii săseşti în primul rând. Să o scriem, pentru relevanţa exemplelor, în timpul în care Thomas Althemberger ridica unul dintre ultimele turnuri locuinţă din interiorul Sibiului, la Criş ori în Moldova lui Ştefan cel Mare, aceleaşi turnuri mai făceau şi ele carieră.

     Dacă demarajul fortificării speciale a bisericilor a fost observat, pe baza asocierii componentelor de arhitectură şi a evenimentelor istorice, doar din ultimul deceniu al secolului al XV-lea (cu punct de plecare evenimentul istoric al invaziei turceşti din anul 1493), astăzi asistăm, fără justificare, la coborârea limitelor de stimulare, până către mijlocul secolului nostru. Aceasta, din păcate, fără nici un suport demonstrativ. Dispunem de „opinii”, nu de argumentări. La subiect voi reveni puţin mai departe.

     Contextul acestei conferinţe mă îndrumă către o abordare mai aplicată către monumente. Pot constata ruptura dintre ceea ce s-a întâmplat peste munţi, mai ales în Moldova gestionată o jumătate de veac de către domnitorul Ştefan cel Mare. Pot aprecia de asemenea că ne aflăm în crasă şi deplină contradicţie de raportare şi asimilare cu ceea ce s-a scris tematic, de decenii, în castelologia europeană din toate orizonturile învecinate[14].

     Mărturia arhitectonică este şi ea una lăsată la voia accidentalului, cu masive preluări de la munca generaţiilor de castelologi precedenţi (pe primul loc situându-se munca lui Walther Horwath) ori se întemeiază pe contemplări simplificate, nu cercetări adevărate, mai noi. Pentru un mic exerciţiu, aş putea întreba pe specialiştii arhitecţi dacă ar fi în măsură să dateze strâns drumurile de strajă, cu dubla retragere pe console, care se disting pe curtina de vest, din preajma bastionului croitorilor (Bethlen) din Cluj.

     S-au formulat şi destule generalităţi care nu au beneficiat de vreo demonstraţie. Iată câteva: perpetuarea unor turnuri masive la biserici fortificate, Zwingere mai extinse, curtine scunde în faţa celor principale, coruri supraînălţate şi turnuri de poartă[15], contraforturi[16]. Ca o constantă, străbate în literatura noastră asocierea curtinelor cu un specific particular, care mai curând pare a fi un fel de sentiment de recunoaştere, decât o chestiune pozitivă, bazată pe repere verificabile de toată lumea. Potrivit acestei judecăţi, curtinele mai vechi sunt toate mai scunde; ca şi când trecerea secolului al XIV-lea ar fi modificat folosirea dimensiunilor scărilor de asediu ori înălţimea mai mare ar fi fost mai utilă parării proiectilelor armelor de foc. Nu avem nimic special scris despre turnuri: planimetrie, coronamente, doar ceva vag exprimat la adresa poziţionării lor în economia planimetrică (flancarea)[17]. Analizele locuinţelor urbane din Sibiu au fost prea puţin contextualizate la arhitectura contemporană. Deşi sigure, podurile secolului nu au fost niciodată analizate. În adevăr, nu posedăm nici un fel de istorie dovedită a formelor de crenelaj şi a orificiilor ori galeriilor de tragere. Este destul să amintesc fals-denumita „gură de păcură”, a cărei denumire circulă chiar în lipsa substanţei de combustie care a botezat-o[18]. Am avut deja prilejul să mă refer la istoria unor sisteme de acoperire[19]. Mai adaug constatarea, legată de tot de materialele de construcţie esenţiale, rămasă în esenţă neurmărită, a exploziei folosirii cărămizii în arhitectura de fortificaţii. Unele indicii dau de înţeles că oraşul Sibiu şi-ar fi clădit o parte din curtine, posterior anului 1432, din acest material[20]. Mai departe, totul este deplin nebulos.

     Apărutele sinteze tematice ocolesc cu „eleganţă” problemele de cronologie. Deja Virgil Vătăşianu subliniase, de pildă, că singura biserică fortificată datată din Ţara Bârsei, ar fi doar cea de la Vulcan. Numai că şi aceea era de la 1521[21]. Nimic nu se prezenta sigur şi unele obiective „ar putea data” din veacul care ne interesează[22]. Aşa par a fi tratate majoritatea bisericilor săseşti fortificate, unde textul istoriografic tace în modul cel mai corect cu putinţă în dreptul situărilor cronologice, în lipsa datelor de referinţă ori a unor analize de detaliu, dar redările grafice (planimetrice) fixează cronologii de tipul celor deja menţionate, adică de circa un veac ori suprapuse pe câte două secole. Natural, lectorii acestor desene transformă totul în istorie pe-nţelesul tuturor! Supoziţia grafică devine astfel istorie. „Consolarea” ne vine numai din aceea că problemele de studiu nu sunt specifice doar pentru perioada pe care am ales-o, ci se extind şi către altele.

     Cu toate acestea, există serioase elemente decorativ-artistice care aduc datarea arhitectonică (de pildă, ancadramente de la Aiud, Biertan, Cricău, Şard), în funcţie de care ar trebui să intre pe rol analogiile. Să vedem tot aici datarea oferită de către frescele turnului „catolic” de la Biertan, a turnului Mariei, de la Mediaş, soluţia capelei de la Hărman. O oarecare relevanţă o au şi cronologiile unor clopote.

      În logica oricăror studii serioase, punctele de plecare ar trebui să fie monumentele care au marcaje de datare sigure, de la care au fost bine decupate intervenţiile tardive ori de restaurare. Să vedem de pildă, turnul zis „al tezaurului” de la Putna (jud. Suceava) (1481), cel de la Dumitra (jud. Bistriţa-Năsăud) (1488). Până la punct, se pot utiliza şi mărturiile relicte-desene şi fotografii, ale fostelor turnuri ale Clujului, înzestrate cu inscripţii de construcţie.

     Constatăm că în discursul general, secolul nu mai posedă nicio individualitate arhitectonică aparentă. Au dispărut „tipurile”, iar detaliile sunt inconsistente ori lunecoase. Ordinea mult râvnită din categoria bisericilor fortificate a fost bine definită de către clasicul Vătăşianu, prin aceea că nu avem decât grupări de monumente care simplifică descrierile şi scrisul despre ele[23]. Mai departe, s-a crezut însă că am dispune deja de înregistrarea tuturor realizărilor şi, mai ales, apariţia lor integrală în limitele secolului[24]. Puţin mai sus am făcut deja o listare provizorie de probleme, pe care nu o mai repet.

      La un plus de atenţie, din acelaşi obiective răsar imediat seriile de detalii care ar trebui construite pentru a fi aplicate monumentelor nedatate. Din cazurile citate se pot recolta elemente pentru porţi cu herse, intrări pietonale cu pod mobil, tipuri de ferestre de tragere, ancadramente de porţi şi latrine. Dar, lucrurile stau departe de necesara sistematizare şi evaluare valorică. De pildă, fereastra de tragere „la capătul de jos sau mai jos de mijloc cu o lărgire circulară”[25], a fost aşezată de la mijlocul secolului al XV-lea. Doar că, bine se ştie, cele mai bune datări ale ei le posedăm doar de la începutul secolului al XVI-lea. În altă situaţie, fortificarea corului de la Buzd, în intervalul 1490-1495, prin coridor exterior de tragere sprijinit pe arce prelungite de lesene ori contraforturi, a fost socotită prima de o asemenea factură[26].

     O ultimă problemă, din nou cu adresă directă la analizele de arhitectură. Doresc să atrag atenţia că cercetarea de parament este astăzi practicată doar de o mânuţă de tineri provinciali de etnie maghiară, formaţi mai ales din categoria istoricilor de artă. În condiţiile în care locuirea s-a conturat în secolul al XV-lea maximal în palate, colegii noştri arhitecţi au de explicat ocolirea atât de îndărătnică a funcţiilor de locuire a complexelor fortificate. Aceasta din moment ce absolut nici una dintre formele locative civile contemporane nu le stă ori este refuzată spre comparaţie. Istoria arhitecturii este împletită din fire diferite şi totdeauna scurte. A face din turnuri doar structuri de priveghere militară, din curtine ţarcuri de vite ori tabere de refugiaţi ocazionali şi din case ataşate curtinelor numai cămări de subzistenţă alimentară, este nu doar anacronic, dar şi în contradicţie cu mărturiile de altă natură decât zidurile goale şi austere astăzi lăsate nouă moştenire, care constituie decorul istoric al unei epoci istorice anume.

     Substanţa analizată aici este pe suportul unor performanţe de protecţie legislativă aplicată după o selecţie neruşinată şi haotică, cu restaurări monopolizate de mari antreprenori excesiv de scumpi, cu şir de şantiere lăsate neterminate, netraşi la răspundere de către societatea civilă ori instituţii publice, lucrativi fără preţ real acordat cercetării prealabile, concomitent întreţinători ai conflictelor de interese între decizie, execuţie şi control, întreţinând piedici pentru libertatea intrării în România a specialiştilor europeni, limitarea liberei concurenţe în general şi o total inadecvată politică de formare a specialiştilor. Oferta monumentelor către valorificarea economică este de-a dreptul întâmplătoare şi fără nici o pregătire managerială complementară. În aceste condiţii, nu se poate discuta despre vreo şansă reală de studiu ori despre revitalizări corecte şi pentru secolul care mi-a stat în atenţie.

     Vă mulţumesc pentru atenţie (fig. 1).

Adrian Andrei Rusu

     Comunicare prezentată la a 15-a ediţie a Conferinţei Internaţionale Ştiinţifice de Teoria şi Practica Reabilitării Patrimoniului Construit, Tuşnad – 2011, „Fortificaţiile din nou în folosinţă”,

Alba Iulia, 18 mai 2011