Cetatea Oradea până în secolul al XVI-lea

 


     

Cercetarea arheologică întreprinsă la cetate a acoperit mai întâi un segment relativ scurt al vechiului perimetrului, aflat în dreptul vechiului palat episcopal (sud–sud-est). După un ritm relativ constant de cercetare sistematică, derulată între anii 1990-2002, a urmat o altă abordare, pentru informarea de proiectare, care s-a datat în anul 2007. În anul din urmă s-au făcut doar sondaje care au stat mereu sub imperiul suprafețelor mici, combinate cu adâncimi exagerat de mari pentru o cercetare confortabilă și semnificativă. Sondajele au avut totuși avantajul de a acoperii puncte multiple de pe suprafața cetății. Din acest punct de vedere, avem dreptul să scriem că perimetrul a fost acoperit destul de bine, oferind informații dintre cele mai importante, măcar asupra planimetriei generale a curtinelor de piatră inițiale.

Nu a existat nici un precedent de fortificare de care constructorii Evului Mediu să fi beneficiat. În Evul Mediu cetatea a avut marcate evoluții pentru faza timpurie și pentru cea de pe la mijlocul secolului al XIII-lea.

Prima cetate. Cele mai complexe informații provin din sectorul de sud al vechii cetăți, unde fusese amplasat palatul episcopal[1]. La palatul nou, secțiunea S I/1990 a întâlnit doar limita naturală a platoului, iar un vechi val de pământ era foarte vag sugerat de pante ușoare, cu pământ pigmentat puternic cu cărbune, însoțit de fragmente ceramice caracteristice pentru vremurile domniei Arpadienilor.

O primă observație semnificativă a fost aceea a identificării nivelului inițial de călcare, de la începuturile cetății. El se găsea, aproape constant, la cota de ­3,50 m, față de nivelul de călcare[2]. Spre exterior, fusese delimitat de pante. Înspre sud-vest, panta avea o înclinație exterioară de circa 35°, în timp ce spre sud-est, înclinația ei era mai mică, de circa 10°. Ar fi greu de apreciat corect diferența de nivel dintre acel platou inițial, cu urmele aplatizate ale valului, și apele mocirloase ale Peței și Crișului, care îl apărau natural, la bază. Dacă avem în vedere fundul șanțului de apărare al cetății bastionare din secolul al XVI-lea, – probabil ceva mai adânc, dar astăzi mai umplut, – am putea estima la circa trei-patru metri înălțime terenul pe care a fost plasată cetatea inițială.

În segmentul discutat, traseul curbei de nivel indică trei schimbări, care au fost urmate de tot atâtea tronsoane de fortificare. Fiecare a dezvăluit o situație arheologică deosebită. Cel dintâi tronson corespunde, de la vest către est, în termenii cu care suntem nevoiți să operăm, cu latura exterioară a aripii noi a palatului episcopal (S I/1992). Urmele arheologice ale unor straturi în pante par să sugereze un val de pământ, nu mai înalt de un metru, pe o lățime de circa opt metri. Este sugerată aplatizarea ori, mai probabil, nivelarea unui val odinioară mai înalt.

În dreptul aripii vechi a palatului episcopal, secțiunile S XI, S XIII/1993, S XV și S XVI/1994 au întâlnit din nou elemente de fortificare. La capătul de nord al secțiunii S XI, la o distanță mai mică de doi metri de colțul de sud-est al bastionului palatului princiar din secolul al XVII-lea, a fost găsit, din nou, valul de pământ. Extensiunea sa actuală este de aproape șase metri. Înălțimea conservată a valului de pământ oscilează între 1 și 1,10 m, față de nivelul de adâncime atins în săpătură și nu față de solul viu. Nivelul inițial nu a fost acolo atins, căci el se găsea dincolo de capătul de nord al secțiunii, distrus de fundațiile palatului princiar din secolul al XVII-lea.

Pământul care compune valul era curat, fără urme de cultură materială. Pare să provină de la o excavare care a atins și solul viu, galben-lutos. Pe contrapanta dinspre interior s-au identificat urmele unor structuri de lemn, din care, cel puțin o parte, au compus o amenajare de palisadă, fără urme de distrugere. În jumătatea de vest a secțiunii S XI au fost regăsite bârne care formau o structură mai complicată. Spre coama valului am întâlnit o bârnă înfiptă vertical, mai groasă (Ø = 0,19 m), iar în spatele ei, la distanță de 1,27 m, o alta (Ø = 0,11 m). De la cea dintâi bârnă, porneau spre stânga și spre nord amprente care pot fi considerate urme de bârne orizontale (Ø = 0,18-0,20 m). Între cele două bârne înfipte vertical, săpătura a mai identificat încă o urmă de lemn, cu orientarea ușor oblică, și într-o poziție mai adâncă decât restul bârnelor orizontale (cu circa 0,30 m). Pare să fi fost o scândură lată de 0,30 m. Precum se vede, este vorba despre bârne poziționate atât vertical, probabil pe două șiruri, cât și altele orizontale.

Reconstituirea palisadei (fig. 1) este, evident, ipotetică. Ea ține seama, într-o oarecare măsură, de atestarea unor palisade duble în vecinătatea locului la care ne referim în acest moment. Urmele de bârne pot proveni, eventual, de la podina unui drum de rond, dar și dintr-o schelă mai târzie. Numărul lor este prea mic, pe sectorul de secțiune săpat, în așa fel încât să nu excludem cu totul și posibilitatea un grupaj accidental. Ipotezele privind forma palisadei din acel punct al incintei, ar trebui confruntate cu rezultatele altor cercetări, din vecinătatea locului unde s­au recoltat observațiile.

Necesitatea verificărilor este cu atât mai imperioasă, cu cât, în secțiunile S XIII, S XIV, S XV și S XVI, aspectul fortificațiilor pare să fi fost diferit. Aliniamentul acestora urmează aproape fidel latura de sud-est, exterioară, a aripii vechi a palatului episcopal. Intervine deci o schimbare importantă a traseului fortificației de pământ, în sensul unei bucle realizate într-un spațiu mai scurt de 12 metri. În mod sigur, terenul natural a impus acolo o soluție specială. Dacă avem în vedere imaginile de la sfârșitul secolului al XVI-lea, atunci, într-adevăr, la extrema de est a palatului episcopal se întâlneau două linii de fortificații care urmau două curbe de nivel diferite. Cea interioară fusese plasată pe marginea unei pante care părea a se pierde la întâlnirea cu coridorul de legătură dintre palatul episcopal și catedrală. A doua intra direct în capătul dinspre sud-est al complexului palatului. Pentru aceste detalii, desenul lui Georg Houfnagel (fig. 2) este mai concludent decât cel al lui Cezare Porta (fig. 3)[3]. Or, capătul denivelării, înspre zona palatului episcopal, nu este desenat. Situația ne obligă să presupunem doar soluția de închidere a fortificației de pământ. Sectorul de curbură accentuată, al vechii fortificații, putea să însemne și un alt lucru: prezența unei porți. Ne gândim la tipul în formă de clavicula. Ipoteza este foarte ispititoare.

În extremitatea de sud-est a secțiunii S XIV, cercetările arheologice au identificat o succesiune de două etape de fortificare, corespunzătoare, sigur, la două palisade. Cea mai veche etapă a lăsat în sol o vălurire cu înălțimea maximă (0,5 m), surprinsă lângă zidul de piatră al ulteriorului palat episcopal, aripa veche. În fața acestei cote se documentează, în ambele profile și în planul secțiunii, trei bârne (Ø = 0,10-0,20 m) verticale, legate între ele cu altele, așezare orizontal. Relativa fragilitate a bârnelor, la care se adaugă poziționarea șirului mai jos de coama valului, reclamă, împreună, un pandant asemănător, construit spre marginea platoului cetății, în așa fel încât să rezulte o palisadă dublă. Însă acel ipotetic pandant, împreună cu berma, au dispărut prin săparea șanțului de fundație al palatului. Această primă fortificație a fost desființată fără urme de violență, prin scoaterea bârnelor. Ea a lăsat loc unei amenajări noi, nu înainte ca timpul ori constructorii să depună straturi de pământ peste urmele primei palisade.

A doua palisadă a fost regăsită sub forma unor urme de bârne orizontale, înfipte mai sus și în fața poziției primelor urme de la vechea palisadă. Nu putem concluziona automat că palisada ar fi fost mai îngustă, deoarece constructorii ar fi putut să o lărgească spre exterior. Urme de bârne verticale nu au fost găsite, deși ele trebuie să fi existat. Forma acestei întărituri se asemăna destul de mult cu cea precedentă. Depunerile anterioare construcției, ca și cele din interiorul presupusei palisade duble, au atins înălțimea de circa un metru. Secțiunea S XVI a adus noi precizări în legătură cu succesiunea celor două faze. Acolo valul primei faze a fost regăsit tot până la înălțimea de un metru. Amprenta sub care a fost regăsit lut galben are forma regulată, a unei casete, care conține pământ negru. A apărut, de asemenea, urma unui stâlp (Ø = 0,21 m), a cărui groapă (0,55 m) era înclinată spre interiorul fortificației, probabil sub presiunea pământului din valul susținut de palisadă. Și încă o ultimă observație: și aici, spre interiorul incintei, au fost sesizate, în profil, urme maronii, interpretate ca provenind de la drumul de rond, presupus deja în secțiunea S XI. Nici cea de-a doua fortificație nu a pierit prin foc, ci a fost pur și simplu desfăcută. În lăcașul vechilor bârne s-a scurs pământ puternic pigmentat cu mortar, a cărui proveniență am lega-o de șantierul care a construit palatul. Cele două faze distincte se întrevăd și din stratigrafia secțiunii S XIII, fără ca să avem acolo o legătură sigură între locuire și fortificații. Se observă concludent doar geneza pantei valurilor.

Cel mai elaborat aranjament de palisadă a fost regăsit într-un alt sector din perimetrul vechii curtine a cetății (fig. 4, fig. 5). Este vorba despre un sector de arc din nord-vest. Pe traseul secțiunii S XXVII/2001 au fost relevate urmele unei amenajări extrem de atent concepute. Ea se afla la o distanță de circa 2,60 m de zidul de incintă de piatră. Traseele lor sunt aproximativ paralele. Urmele unor gropi, aflate spre profilul de nord, par să indice faptul că lățimea palisadei fusese în jur de 3 m. Latura dinspre interiorul incintei a fost constituită din trunchiuri verticale, aflate la o distanță de circa 0,50 m, unul de altul. Aceștia erau însoțiți de trunchiuri despicate pe grosime și tăiate la lungimi variabile. Spre interior, structura este mai greu de înțeles. Spre profilul de sud, s-a descoperit un grup de trei trunchiuri apropiate, dispuse în triunghi. Aproape perpendicular pe curbura zidului de incintă, medieval, de piatră, dar sub el, pornește un șir de patru trunchiuri de stejar, cu grosimi între 0,30-0,40 m. Șirul este mărginit, de-o parte și de alta, de trunchiuri tăiate pe grosime, la distanțe de 0,80-1 m. Spre extrema de nord-vest, se mai distinge încă un trunchi așezat vertical, dar deplasat spre sud. Aglomerarea bârnelor scurte este aici mai accentuată. Spre stânga de șirul vertical, o bârnă prezintă un fel de cep median pentru fixare. Lateral de extrema vestică a aceluiași șir, au fost regăsite și urme de crengi drepte.

Descoperirea ne aduce înainte nu numai traseul inițial al palisadei, ci și o componentă funcțională care poate fi interpretată ca un fragment de turn sau o poartă (eventual turn de poartă). Este limpede că ea se dezvolta către nord, căzând în afara perimetrului secțiunii noastre.

În perimetrul secțiunii S XVII cercetările au întâlnit o cu totul altă situație, de natură să complice și mai mult înțelegerea ansamblului fortificațiilor timpurii. Resturile unui masiv zid de piatră traversau oblic secțiunea, de la est către vest. Descrierea este potrivită căci nu am întâlnit nici urmă de parament, ci doar un conglomerat de pietriș prins în mortar. „Zidul” era tăiat sau suprapus de toate construcțiile din perimetrul de racord al celor două aripi ale palatului episcopal. Urmele la care ne referim par a fi legate de o construcție de piatră care era în mod cert surmontată de colțul aripii vechi a palatului episcopal. De aici rezulta deja un indiciu cronologic relativ (ante sfârșitul secolului al XIII-lea – începutul secolului al XIV­-lea). Această cronologie părea a fi susținută și de stratul de umplutură care îmbrăca zidul, strat posedând și el același tip de ceramică care asigurase datarea palatului vechi.

Cronologia elementelor descoperite este asigurată doar în mod relativ. În secțiunea S XVI, mai precis pe cel dintâi strat de la care a fost pornită fortificarea și, implicit, locuirea de la Oradea, a fost recoltat un fragment de ceramică smălțuită de factură ori inspirație bizantină. Ținând seama de datele istorice și de contextul stratigrafic care succede acestei piese, orizontul cu ceramică de import bizantin se datează larg în cursul secolului al XI-lea. Dacă nimic nu poate preciza cu exactitate data ridicării celei de-a doua palisade, în schimb se poate estima, cu destulă precizie, funcționarea ei cel puțin în a doua jumătate a secolului al XII-lea. În secțiunea S XIV, în panta valului cu cea de-a doua palisadă a fost ușor adâncită o locuință de suprafață, cu material arheologic concludent. Iar pe lângă piesele arheologice cu cronologie prea generoasă, s-au cules, din umplutura locuinței, și două monede bătute în vremurile regilor Geza al II-lea (1141-1162) și Andrei al III-lea (1290-1301). Fortificația nu mai funcționa atunci când, la sfârșitul secolului al XIII-lea - începutul secolului al XIV-lea, peste vechile elemente de fortificare s-a poziționat o vatră de foc. Ea putea aparține unei epoci imediat anterioare construcției palatului episcopal, dacă nu chiar constructorilor săi.

Frapant este faptul că o cercetare ceva mai sensibilă, practicată lângă valul vestic al cetății Biharia, a constatat aceeași succesiune stratigrafică, clar delimitată de noi[4]. Ea a fost surprinsă într-un raport destul de neconcludent cu valul propriu-zis. Situația este totuși demnă de urmărit în continuare, sugerându-se similitudini de funcționalitate între cele două cetăți.

După expunerea acestor rezultate, am fi în măsură să formulăm o seamă de concluzii și ipoteze privitoare la primele faze ale cetății orădene. Dacă respectăm informația tradiției consemnate în secolul al XIV-lea, potrivit căreia toponimicul Varad a precedat întemeierea bisericii dedicate Sfintei Fecioare, de către regele Ladislau I (1077-1095), atunci automat ar trebui să acceptăm prezența unei fortificații înaintea aceluiași edificiu[5]. Ar fi greu de precizat destinul strict, politico-militar, al unei fortificații aflate la o atât de mică distanță față de cetatea Bihor (Biharea) (12 km), cetate despre care, pe baza unor informații complexe, se presupune că s-a legat intim organizarea inițială a comitatului Bihor (începutul sec. XI ?). Chiar toponimicul Varad minimalizează importanța cetății noastre. S-ar putea încă discuta, la modul pur speculativ, despre raportul cetate­-toponimie, fără ca problema să fie rezolvată într-un mod mulțumitor. Istoriografia maghiară a elaborat și un scenariu, din care ar rezulta că Oradea ar fi apărut în urma distrugerii Bihariei de către cumani[6]. Dar o asemenea ipoteză nu are nici un suport arheologic.

Ceea nu se va putea niciodată nega este faptul că poziția strategică a cetății de la Oradea, în raport cu drumurile militare și comerciale, a fost mai importantă decât a vechiului centru de comitat, aflat, așa cum nu ne îndoim, la cetatea Bihor[7]. Aceasta va fi cauza fundamentală pentru care doar Oradea va supraviețui ca centru politico-administrativ, în cursul Evului Mediu clasic și târziu.

Indiferent și independent de problema raportului avut în vedere ceva mai sus, de acum este fapt cert că fortificația de la Oradea era în uz din a doua jumătate a secolului al XI-lea. Toponimicul care o sugerează era pomenit succesiv în anii 1068, 1071, 1077-1095, 1093/1094, 1095[8]. Oricum, ni se pare, pe moment, lipsită de temei plasarea începuturilor cetății în secolul al X-lea[9]. Nici un element arheologic nu sprijină această supoziție. Chiar dacă aspectul cetății, așa cum rezultă din cercetarea arheologică, nu produce o impresie deosebită, ea trebuie întâi de toate judecată în contextul poziției microgeografice foarte favorabile și în funcție de performanțe înregistrate de către constructorii de cetăți ai timpurilor. Centura de fortificații a micului platou de la Oradea putea să fi fost doar parțială, limitată la porțiunile de teren mai expuse unor atacuri și, în același timp, realizată cu diferențe tehnice, repartizate inegal pe anumite tronsoane. Dacă prima fază pare să fi fost mai modestă ca realizare, nici cea de-a doua nu a depășit-o cu mult, cel puțin acolo unde arheologic s-au făcut cele mai multe constatări. Planul de construcție pare să fi fost unitar, iar valul de pământ a fost o constantă indiscutabilă, la care s-au asociat structurile de lemn pe care trebuie să le vedem diferite de la un tronson la altul.

Tipul de palisadă dublă, casetată, umplută cu pământ, a fost cel mai frecvent mod de fortificare zonală, al secolelor XI-XII. O sinteză relativ recentă, numără 25 de obiective militare asemănătoare, realizate în perimetrul regatului maghiar arpadian[10]. Analogiile mai apropiate ale modului de construcție, sunt de asemenea destul de numeroase. Cât privește teritoriul de astăzi al României, există studii de referință, care, deși sunt departe de a fi mulțumitoare, pot fi utilizate. Cele mai apropiate geografic cetăți sunt cele de la Cluj-­Mănăștur[11] și Arad-Vladimirescu[12]. Din păcate, detaliile constructive precise, de la foarte apropiata Biharea, nu se cunosc îndeajuns pentru comparare[13]. Ceea ce trebuie notat este faptul că, dacă tehnicile majore sunt frapant de asemănătoare, în schimb, proporțiile înfăptuirilor sunt categoric în defavoarea Oradiei. Dar, așa cum am văzut, chiar contemporanii cetății sesizaseră această particularitate, numind-o în consecință. Deocamdată, în privința detaliilor, cercetările viitoare vor avea, probabil, un anume rol în stabilirea lor.

În anul 1241, an al marilor dezastre provocate de către tătari și invazia lor, Oradea a fost cumplit lovită. Datorită călugărului Rogerius știm mai multe despre fortificațiile locului[14], decât despre majoritatea fortificațiilor contemporane. Iată însă că informația arheologică nu se întâlnește cu cea cronicărească. Vom reaminti că Rogerius ne informează că orădenii, avizați fiind de venirea tătarilor, amplo muro illud fecit reparari, că acela a fost un murus novus. Există deja o contradicție dintre o „reparație” și o „construcție nouă”. Motivația edificării reiese din aceea că tocmai acea parte a cetății va fi supusă de invadatori unui atac sprijinit cu șapte mașini de război, aproape sigur de inspirație chineză. Impresia generală pe care o dădea cetatea era aceea de construcție cu magnum munitium și fossatis et turris ligneis super muros[15]. Deși, explicit nu se spune nimic despre ziduri de piatră, lectorii cronicarului au interpretat prin deducție existența lor. Într-­adevăr, dacă munitio este mai vag și poate acoperi realitatea unor palisade de lemn, umplute cu pământ, nu același lucru se întâmplă cu murus. Aici nu poate încăpea nici o ambiguitate pentru călugărul italian foarte familiarizat cu zidurile din patria sa de origine. Dar atunci, înseamnă că Oradea avusese doar un singur ,,zid nou” [de piatră], înălțat acolo unde fusese nevoie de grabnice reparații pentru apărarea împotriva tătarilor? Dacă cronologia restului de zid din secțiunile S XV - S XVII nu este de încadrat fără rezerve la începutul deceniul al cincilea al secolului al XIII-lea, înseamnă că cercetările noastre arheologice par să conveargă către o astfel de interpretare. Oricum, din cele constatate și deja scrise mai sus, sectorul săpat de noi nu a avut de suferit consecințele unui asediu. Astfel se poate avansa presupunerea că zidul citat de către Rogerius se afla în alt punct cardinal de pe perimetrul incintei, exact acolo unde le-a fost mai ușor tătarilor să apropie cât mai mult mașinile de asediu de cetate.

Dacă avem în vedere sinteza de informații oferită de către Bóna István, atunci Oradea, a stat alături de cetățile episcopale de la Esztergom, Székesfehervár și Veszprem (Ungaria) care au posedat, anterior mijlocului secolului al XIII-lea, componente fortificate din piatră[16].

Nu trebuie trecută cu vederea și o altă interpretare posibilă. În istoriografia românească ea fusese sugerată de către Liviu Borcea, pe urmele lui Bunyitay Vincze. Potrivit acestei opinii, „mănăstirea” (corect, capitlul colegial!) construită înaintea episcopiei, ar fi fost fortificată[17]. Deci, ar trebui mai întâi demonstrat că alături de capitlul întemeiat de regele Ladislau I, a luat ființă și o mănăstire. Arhitectura benedictină a regatului nu cunoaște însă forme evoluate de fortificare. La Cluj-­Mănăștur, ca și la Oradea, benedictinii s-au așezat sigur în câte o fortificație regală preexistentă. Este adevărat, date tot mai concludente, par să indice preocuparea pentru fortificarea unor mănăstiri benedictine (Acâș[18], Bulci[19], Mănăștiur pe Bega[20], Pâncota[21]). Aspectul claustrului mănăstiresc s-a conturat în forme asemănătoare arhitecturii militare, abia sub influența reformatorilor cistercieni. Cât privește complexul episcopal, care a înlocuit, la Oradea, eventuala mănăstire, cândva în preajma anului 1095, lucrurile stau diferit. Episcopii erau în măsură să-și izoleze reședința și biserica catedrală, tot în forma unui claustru, în interiorul incintei pe care, eventual, au găsit-o deja construită. Dar, raportul de anterioritate ori posterioritate fortificație-claustru episcopal este departe de a fi, în vreun fel, dovedit. Nici o analogie nu ne ajută să stabilim dacă construcția claustrului episcopal fusese posibilă și anterior sosirii tătarilor, ori numai după aceea. Remarcăm doar că, la Oradea, din secolul al XIV-lea, cel puțin, claustrul episcopal se va decupa foarte clar din perimetrul cetății episcopale, mai precis în partea sa sud-vestică.

Balogh Jolán a mai presupus folosirea cărămizii la fortificațiile anterioare dezastrului mongol. Acum este deja pentru noi o banalitate faptul că materialul de construcție amintit a fost utilizat anterior mijlocului secolului al XIII-lea, fără să avem însă deplina certitudine asupra folosirii sale și la elementele de fortificație.

Luând drept veridică o informație din anul 1598, care pomenea o capella una instar turris per Sanctum Ladislaum facta, autoarea mai sus amintită considera ca ar fi fost un donjon impresionant, devenit ulterior capelă[22]. Problema unui turn-donjon la Oradea nu trebuie să surprindă. Dar, oricum, ipoteticul turn-­donjon, devenit capelă, este cu siguranță plasabil într-o zonă diametral opusă vechiului palat episcopal. Informații din sectorul palatului episcopal dau de înțeles că un turn, probabil și cu rost de donjon, existase la întâlnirea celor două aripi de palat episcopal. Iar datarea sa nu corespunde nicicum secolului regelui-sfânt.

Cetatea medievală clasică. Cea mai veche și frustă informație despre raporturile palatului episcopal cu fortificația este din anii 1374-1375, când se specifica ca exista un șanț în vecinătatea clădirii[23]. Dar există și dovezi mai vechi pentru funcționarea la Oradea a unui complex important. Este vorba despre reprezentările iconografice legate de hagiografia Sf. Ladislau. Punctul de pornire al majorității scenelor pictate este „ieșirea sfântului din cetatea Oradiei”. Cea mai veche imagine de acest tip o înregistrăm la biserica din Mugeni (jud. Harghita). Pictura a fost datată la sfârșitul secolului al XIII-lea - începutul secolului al XIV-lea[24]. Lucrurile se repetă aproximativ la fel pe fresca bisericii din Turnicsa (Ungaria) (sf. sec. XIV)[25]. În general, se consideră că reprezentările iconografice sunt concepute ideal, cu puține tangențe în realitate. Dar, nu putem scoate cu totul din ecuație faptul că la o dată timpurie, la câteva sute de kilometri distanță, un pictor artist nu putea să-și imagineze altfel Oradea decât cu ziduri de incintă elaborate și turnuri de flancare.

Palatul episcopal nu a rămas neîncadrat într-un sistem de fortificații nou și el. În vremurile apropiate de funcționarea șantierului de la palat, episcopii orădeni au considerat că masivitatea construcțiilor suplinea lipsa unor elemente de flancare exterioară (fig. 6). Cu alte cuvinte, flancurile palatului preluau rosturile unor curtine.

Problema trebuia însă tratată în mod diferit, lângă același palat. Secțiunea S XI a indicat faptul că în colțul de nord-est al aripii vechi, a fost adosat un zid de incintă. A fost fundat pe urma valului de pământ dezafectat, de la coamă, spre exteriorul său. Zidul a avut o grosime de 1,30 m, iar ultimele pietre ale fundației au coborât până la adâncimea de - 3,50 m, față de nivelul actual. Se mai păstra pe o înălțime de 1,95 m. Pe această dimensiune nu au fost identificate elemente care să arate a umăr de fundație. Același zid a fost regăsit și în S XIX. Caracteristicile sale se păstrau aceleași. Acolo însă s-au descoperit și elemente noi, legate de o amenajare care a corespuns unei porți. Între palat și turnul T 3, segmentul de curtină la care ne referim avusese aproximativ 7,20 metri lungime.

Datarea acestui zid de curtină este asigurată în mod relativ, de adosarea sa la palat, deci după sfârșitul secolului al XIII-lea, începutul secolului al XIV-lea. Desigur, distanța cronologică se putea să fi fost extrem de scurtă, cele două construcții aflându-se într-o relație de succesiune. Mai știm apoi că refacerile renascentiste ale palatului au înglobat o parte din acest zidul de incintă, construit anterior, într-o extindere făcută spre est, către exteriorul cetății. Oricum, ilustrația secolului al XVI-lea nu relevă acolo sectoare cu incinte. Apar clădiri care formau un bloc, de la palat, până la culoarul care făcea legătura cu fațada sudică a catedralei. Mai putem doar bănui că dincolo de poarta turnului T 3, zidul la care ne-am referit se prelungea către est până la întâlnirea cu turnul de curtină, numit convențional T 2.

După ridicarea principalelor clădiri ale palatului episcopal, o împrejurare necunoscută i-a determinat pe episcopii orădeni să revizuiască și sistemul de apărare al aripii noi. S-ar putea avea în vedere și recunoașterea performanțelor artileriei de asediu. Dar, pentru a întreprinde orice fel de noi construcții, a fost nevoie de extinderea însăși a terenului alăturat construcției rezidențiale. Aripa nouă fusese ridicată exact la limita platoului natural, eventual în berma cetății arpadiene. Din acest motiv, mai întâi s-­a procedat la amenajarea unei terase, sprijinită spre sud, respectiv, spre panta monticolului, de o structură de lemn, cu rol de contraescarpă. Ea a avut forma unui gard dublu, cu lățimea de un metru, confecționat din bârne dispuse în zig-zag, cu diametre între 0,15 și 0,30 m. Bârnele aveau secțiune rotundă, cu vârfuri foarte ascuțite. În secțiunea S I au fost găsite patru astfel de bârne. Ele au susținut probabil o împletitură de nuiele, în spatele căreia au fost tasate straturi diverse de pământ, de consistență diferită. Depunerile artificiale au fost ridicate până la înălțimea de doi metri. Au îngropat astfel, parțial, și zidurile palatului episcopal. Terasa a asigurat o lărgire a terenului cu 9,80 m.

Către limita exterioară a acestei noi amenajări va fi înălțat un zid. El se găsea la distanța de șapte metri față de zidul palatului. În fața sa a rămas și o bermă de o lățime confortabilă. Lățimea zidului (1,35 m), ca și adâncime a fundațiilor (- 3,60 m), seamănă frapant cu zidul de incintă descoperit în secțiunea S XI. Asemănările se opresc însă la capitolul tehnică de construcție. Zidul pe care îl avem acum în vedere a fost construit cu o tehnică specială, cu crepide, dar și cu streșini, care utilizau atât piatra, cât și cărămida. Într-o fază probabil ulterioară, el a fost manșonat în exterior, cu piatră, numai de la adâncimea de 2,50 m, de la nivelul actual de călcare. La adâncimea de 1,65 m constructorii au mai lăsat o crepidă. În interior, avem de asemenea două crepide, cea mai adâncă la 2,80 m, apoi alta la 1,10 m. La coronament, zidul rămânea cu lățimea de 0,95 m. Pe nivelul de construcție al acestei construcții (- 2,60 m) a fost regăsită o monedă suberată bătută de către regele Ludovic I. Din păcate, această monedă nu datează și zidul în sine, căci în nivele de umplutură care stau la baza zidului, s-au descoperit și monede mai târzii, respectiv până puțin dincolo de mijlocul secolului al XV-lea.

Descoperirea racordului acestui zid cu bastionul Crăișorului a permis identificarea cu precizie a zidului de incintă în ilustrația de referință. În gravura lui Houfnagel (fig. 2) el se prezintă ca un zid crenelat, care făcea legătura între două bastioane: cel al Crăișorului și acela, încă neridicat în piatră și cărămidă, care avea să devină bastionul Bethlen. Potrivit aceluiași document, zidul nostru făcea parte din incinta exterioară, care dubla spre vest o altă incintă, cel puțin până în sectorul porții de vest și al turnului T 1. După ridicarea bastionului Bethlen și a curtinei noi de legătură cu bastionul Crăișorului, zidul de legătură cu incinta medievală, a fost demolat până la - 2,80 m, față de nivelul actual de călcare și îngropat cu depuneri de pământ. Curtina interioară trebuie să fi fost legată de capătul de vest al aripii noi a palatului episcopal.

Cercetările din S XX/1996, în loc să confirme pe deplin ipotezele de evoluție ale construcțiilor de apărare aflate la sud de aripa nouă a palatului, le-a complicat. Acolo a fost întâlnit nu un singur aliniament nou, paralel cu aripa palatului, cum fusese întâlnit în S I, ci un număr de trei ziduri paralele. Doar prin tehnica sa (crepide și streșini din cărămidă manșonată pe miez de piatră), zidului median se apropie de formele zidului exterior palatului, din S I. Există în plus un alt zid de piatră, înălțat și mai spre sud, într-o manieră foarte îngrijită, care se poziționează la circa 11 m de actualul zid de incintă al cetății, respectiv la o distanță de circa 8 m față de latura de sud a aripii noi a palatului episcopal. El a fost urmărit pe o lățime de 1,40 m și până la o adâncime de peste 4 m. Straturile în care a fost așezat sunt la fel de amestecate cu materiale și monede, ca și acelea din preajma zidurilor mai apropiate de palat. Traseul acestui îngrijit zid de piatră se pierde însă în spațiul foarte restrâns aflat între cele două secțiunii cercetate (S I și S XX). În acest mod, ar fi extrem de dificil să apreciem corect rostul inițial al acestui zid de piatră în logica sistemului de apărare din față palatului episcopal.

Ilustrația secolului al XVI-lea tratează zona de racord a celor două aripi ale palatului sub forma unei clădiri dreptunghiulare, categoric etajate și străpunsă median de o poartă de acces către mijlocul gâtului bastionului Crăișorului. Or, acum știm sigur, spațiul fusese mult mai intens clădit decât lasă să se înțeleagă desenele de epocă. Poarta sugerată acolo nu avea nici un fel de soluție de acces către incinta curții vechiului palat episcopal. Datorită faptului că în momentul construcției bastionului, palatul mai era în stare de funcționare, nu se pot exclude refaceri care să fi asigurat o relație între cele două componente. Oricum, cadrul porții trebuia să fi căzut mai spre est de traseul secțiunii S XX.

Dacă ne referim la ilustrația de sfârșit de secol XVI (Houfuagel), un lucru este foarte cert: în exteriorul aripii noi a palatului episcopal au existat două linii distincte de ziduri, ambele desenate cu creneluri. Zidul interior este legat printr-un zid (perpendicular?) de construcția unei porți, poartă care, la rândul ei, nu are relații păstrate cu zidul crenelat exterior.

Sectoarele de curtină investigate în anul 2007 au primit toate indicative preluate din dreptul clădirilor care stau astăzi în picioare. De la palatul episcopal spre vest, corpul H (fosta brutărie a cetății de secol XVIII-XIX) a avut un singur sondaj concludent. Pe latura de vest a corpului, H 1, a fost găsit un tronson arcuit al unui zid de curtină interioară. Este doar o mică parte din grosimea sa.

La clădirea imediat apropiată, G, aflată către vest, sondajele G 1, G 2 și G 3 au relevat componentele curtinei duble. Venind dinspre nord-vest, zidul traversează doar colțul de nord-est al sondajul, intrând sub clădire. Cea care evolua dinspre corpul H și se continua în G 1, aparțineau unei linii interioare, în timp ce la o distanță de aproximativ 12 m, în G 2 și G 3 erau surprinse bucăți din cea externă. Fundația clădirii G l-a distrus în cea mai mare parte. A rămas vizibil doar o parte a paramentului interior. În G 3, acoperă întregul colț sud-vestic al sondajului, fără să aibă toată lățimea regăsită. Continuarea sa este în G 2, exact în dreptul colțului de sud-est a corpului. Pe grosimea conservată, a avut o pantă de restrângere (de ricoșeu) de 0,30 m.

La corpul I, curtina interioară a fost regăsită la colțul de sud-est al clădirii. Linia curtinei interioare a fost văzută și sub același corp (cercetare arheologică neautorizată). Ea ieșea imediat la 0,25 m de colțul de sud-est al clădirii (I 2) (fig. 7). Practic toată lățimea sa se afla în limitele secțiunii (în jur de 1,60 m). La linia interioară a acestui zid de curtină s-a marcat o crepidă lată de 0,25 m.

Traseul se întregește în perimetrul vechii secțiuni S/2002, până la întâlnirea cu poarta de vest a cetății. Curtina exterioară se unea, într-un punct imprecizabil cu actuala curtină exterioară a cetății. Acolo s-au făcut suprapuneri și îngroșări. Nu știm cum se rezolvau racordurile în dreptul porții.

În corpul J (la nord de poarta actuală de vest), un tronson oblic important a fost surprins la interiorul său, lăsând de înțeles că și aici fuseseră conservate măcar parte din traseele medievale. Linia de fugă ar corespunde unor linii duble, care nu se pot foarte bine imagina de la punctul de plecare, din dreptul porții de vest. Între clădirile J și K, zidul de piatră (cel interior?) a ocolit urmele fostei palisade arpadiene, lăsând-o la exterior. S-a emis ipoteza că palisada și zidul ar fi funcționat o vreme concomitent. Mai departe, exact același traseu pătrundea sub colțul sud-vest a corpului K. Este cel mai gros zid întâlnit (1,90 m). A fost demolat până la cota umărului de fundație.

În nord, un tronson a fost descoperit în colțul de sud-vest al corpului K, respectiv în sondajul K 2. Este aproape pe mediana acestui colț. Lățimea zidului era de 1,60 m. În pivnițele de vest ale acestui corp, zidul medieval evoluează de la sud-vest la nord-est, fiind regăsit în K 7, K 8 și K 9. La exterior, în K 1, a fost găsit doar pe o parte a lățimii. O parte este suprapusă de fundațiile de vest ale corpului K. În L 4, înspre capătul de sud al secțiunii a fost regăsit. Direcția sa de evoluție pare a fi limita platoului natural, a celei de-a doua cetăți, respectiv cu orientarea generală sud-vest – nord-est. Pentru că a fost întâlnit doar pe colțul de sud-est, nu i-a fost determinată lățimea. Este vorba doar despre 0,95 m regăsiți. S-a fundat într-un strat de pietriș, steril din punct de vedere arheologic. Pe o înălțime de 1,20 m paramentul era format din asize de cărămidă care manșonau un miez de piatră. Prezintă o pantă de ricoșeu. După cota de mai sus, zidul avea o crepidă de fundație, lată de circa 0,15 m. Adâncimea a fost observată, în continuare, pe 1,40 m, fără să se întâlnească limita inferioară a fundației datorită apariției apei de infiltrație. În K 5, zidul traversează sondajul de la jumătatea de sud a laturii de vest, intrând sub fundații aproape de colțul de sud-vest. O parte din parament a fost dislocat pe o adâncime mai mare decât restul liniei.

Primul fragment de zid de curtină, din sectorul de est, care a fost bănuit a face parte din vechea cetate demolată după finele secolului al XVI-lea, a ieșit la lumină în sondajele PE 2 și în M 2. În prima dintre secțiuni a apărut doar în jumătatea grosimii, cu paramentul spre exterior, spre est. În cea de-a doua secțiune a fost surprins întreg. Lățimea zidului este de 1,60 m. A fost construit doar din piatră de carieră, ușor fățuită. Adâncimea înregistrată la descoperire este de peste 4 m. După indiciile stratigrafice obținute în preajma sa, în momentul construcției, a fost nevoie de o umplere (terasare) în spatele său, respectiv în interiorul curtinei.

Nimic serios nu ne îndreptățește să acceptăm pentru faza timpurie a cetății un plan oval, care să fi avut un diametru de 160 de metri și o circumferință de 600 de metri[26]. Planimetria generală este una circular-neregulată (fig. 6). Axele cardinale pot fi estimate ca având diametre între 90 și 100 m. Cele mai puține date le deținem despre porți și aproape nimic despre șanțuri.

Curtinele sunt, dincolo de variabilele punctuale, remarcabil de unitare. S-a folosit masiv piatra de calitate. Ele nu sunt inegale doar la detalii. Într-un singur loc a fost găsit un parament completat cu cărămidă, care poate fi pus pe seama unei reparații ulterioare. Adâncimile mari de fundare și sectoarele stratigrafice învecinate dau de înțeles că în majoritatea locurilor zidurile au apărut pe pante ori au necesitat modificarea nivelelor interioare, prin aducțiuni de straturi de pământ. Grosimile au variat între 1,30-1,90 m, au avut crepide de fundație ori pante exterioare de ricoșeu. Din suma sondajelor anului 2007 se poate extrage concluzia că, cel puțin în sud-vest și o parte din latura de nord, cetatea a dispus de ziduri duble. Conform datelor înregistrate, între cele două curtine, cel puțin pe sectorul de sud-vest, distanța era de circa 10-12 m. Nu cunoaștem nici un fel de elemente privitoare la modalitatea de organizare a spațiului dintre cele două curtine. Informațiile converg a indica faptul că zidurile au avut stricte rosturi militare, fiind apropiate funcțiilor unui Zwinger. Datele par a demonstra că nu a existat un singur mare șantier unitar de construcție. Drept urmare, se poate aprecia că ridicarea zidurilor Oradiei au parcurs o istorie de câțiva ani, dacă nu chiar decenii, în interiorul secolelor XIII-XIV.

La curtine au fost asociate turnuri. Siglele lor de identificare au fost acordate după descoperirea lor arheologică, nu din iconografia de referință.

Turnul T 1 a fost găsit în fundații încă din anul 1991 (S II și S III). Era dispus lângă poarta de vest. Se situează riguros lângă pilonul interior, din nord, la limita sudică a gratiilor protectoare de la piciorul actual al ancadramentului de poartă actual (sud corp J) (fig. 8). A avut diametrul de circa 5,80 m, cu grosimea zidurilor de 1,40 m. Din cauza condițiilor improprii de săpătură, nu a fost cercetat în întregime. A fost săpat până la o adâncime de 2,10 m, fără să se ajungă la nivelul interior. Nici nivelul exterior de călcare nu a fost descoperit.

A fost clădit cu paramente din blocuri de dimensiunii medii, grosolan fațetate la exterior, așezate neglijent în mortar de foarte bună calitate. Paramentul interior i-a fost mai neglijent. Miezul zidăriei a fost umplut prin turnare („în blocaj”).

În sectorul săpat s-a descoperit însă mai mult decât turnul propriu-zis. Un bloc cu urme de cioplire îl putem aprecia ca aparținând odinioară ancadramentului porții medievale (fig. 9). Opinia aceasta este întărită de faptul că în dreptul său, în grosimea zidăriei turnului, a fost găsit lăcașul bârnei de blocare a porții. Sistemul de aranjare a porții de vest a cetății are frapante analogii la cetatea de la Coronini (Pescari)[27].

Se știe că turnul porții, sau moștenirea sa medievală, reamenajată în secolul al XVI-lea, a fost reparat în anii 1638-1641, fiind dotat cu un ceas și un clopot[28]. A fost demolat curând după anul 1750. Poarta principală a cetății târzii a fost tratată de către Scholtz Béla[29].

Turnul T 2 a fost descoperit în secțiunea S IX/1993 și S XVIII/1995, aproape riguros la sud de catedrală (fig. 9). Diametrul său estimat este de circa 8,40 m. Relativitatea provine din aceea că secțiunea principală care l-a descoperit (S IX) nu a atins centrul său, iar curburile înregistrate la limitele sale nu descriu un cerc perfect.

A fost fundat în sol viu, galben pietros și în stratul arpadian negru (0,60 m), chiar în marginea monticulului inițial. Pământul din șanțul său de fundație a fost depus în preajmă (0,25 m). Peste aceste straturi s-a înregistrat nivelul său de construcție. Cota cea mai înaltă a ruinei turnului a fost înregistrată la - 2,55 m. Din păcate, nu avem nici un fel de racord al acestui turn cu zidurile de curtină. Extensiunea cimitirului catedralei s-a extins până în această zonă (M 14 – la sud-est și M 15 la vest).

A fost lucrat cu parament compus din blocuri de piatră sumar ciopliți, în timp ce interiorul a fost „turnat” dintr-un amestec de piatră măruntă cu mortar. Spre vest, la 2,50 m de limita exterioară, deci nu pe mijlocul clădirii, a fost descoperit orificiul unei cisterne. A avut diametrul de 1,20 m. Nu a avut vreo amenajare specială de construcție. Pare mai curând că ea ar fi fost scobită după ce turnul fusese deja construit.

După toate semnele, turnul a avut doar baza din zidărie compactă. Aceeași bază a corespuns, probabil unuia sau două nivele. În continuare, în elevație, este foarte posibil ca turnul să fi continuat în structură cilindrică, cu ziduri de o grosime care nu poate fi apreciată. Un exemplu al unei astfel de soluții, îl avem la cetatea Kaltenštejn (Silezia cehă) (sec. XIII)[30].

A fost drastic demolat, într-o perioadă anterioară mijlocului secolului al XVII-lea. Dacă avem însă în vedere faptul că nu-l regăsim deloc pe gravura Houfnagel, s-ar putea bănui că a dispărut deja înainte de finalul secolului al XVI-lea.

Turnul T 3 servea accesului direct al credincioșilor din cartierul Velența, la portalul de sud al catedralei episcopale, prin coridorul de acces (fig. 6). Ilustrația de referință (Houfnagel) (fig. 10), ne transmite imaginea sa. A avut bază trapezoidală, elevație mai înaltă decât clădirile palatului (trei nivele?) și acoperiș piramidal. În perimetrul secțiunii care l-a descoperit, zidul de incintă racordat aripii vechi a palatului, a fost demolat pentru a face posibilă construcția. A încălecat deci traseul incintei vechi, în ambele sale laturi. A fost posibilă măsurarea rezalitului din exterior, stânga (circa 1,30 x 1,30 m). Spre interiorul cetății el a fost mai lat (peste 3,20 m). Axa porții nu era perpendiculară pe zidul de incintă, ci a fost deviată la 78°, astfel încât să orienteze oblic accesul către intrarea de sud a catedralei episcopale, aflată spre nord-vest.

Poarta propriu-zisă a avut paramentul căptușit cu piatră sporadică și multă cărămidă tencuită. Geneza bolții, realizată numai din cărămidă, s-a păstrat doar precar, așa încât măsurarea deschiderii ei este relativă. Dacă ținem seama de lățimea coridorului de acces la catedrală, care era de numai 1,40 m, atunci aspectul porții devine mai concret. Ea pornea de la cota de - 2,10 m, de la o bază de piatră care a servit unor trepte de scară. De altfel, prezența lor este evidentă în partea superioară (spre interiorul incintei). Acolo ele s-au conservat destul de bine pe o lățime de circa 1,60 m. Mai departe, ele au fost demantelate ori penetrate de gropi. Pare că dimensiunea unei trepte fusese inițial de 0,18 m. Situația ne îndeamnă să acceptăm și posibilitatea existenței unor planuri înclinate, aflate între grupuri de trepte. Din dreptul vechiului zid de incintă, scara a avut o pantă de circa 25°.

T 4 a fost apreciat ca făcând parte din complexul atașat la est, aripii vechi a palatului episcopal (fig. 11). Din el a fost descoperită doar o parte a laturii de est, lungă de 3,20 m și un unghi de colț. Grosimea de zid, de 2,50 m, a fost executată în tehnica emplectonală. A dispus de paramente de piatră fațetate și emplecton, cu tiranți din lemn (Ø = 0,20 m). O fereastră de aerisire (0,20 x 0,20 m) a fost finisată cu ajutorul cărămizilor. Ele au fost întrebuințate și la ancadramente și colțuri. Spre sud, turnul a fost depășit de o clădire în care a funcționat și o poartă.

După toate semnele a fost turnul în care se afla capela privată a episcopilor orădeni (menționată la 1598, cu hramul Sf. Andrei). Se poate presupune că în istoria sa a fost implicat episcopul Andrei Bárhory (1329-1345)[31].

T 5 ne conduce pe latura de nord, în sectorul S XXVII/2001 (fig. 12). Adâncimea de săpare nu a permis decât constatarea că dispunem de o clădire cu bază masivă, cu laturi drepte, fără nici o dimensiune relevată, care s-a atașat cumva unei curtine, dinspre interior. Lungimea laturii surprinsă este de 3,40 m. Fundația călca pe nisip cu pietriș (sol viu), la – 4,20 m față de nivelul de călcare actual. Au fost puși inițial un rând de bolovani neregulați, peste care s-a operat o egalizare până la o crepidă lată de 0,10 m. Fundația totalizează o înălțime de doar 0,50 m. În dreptul crepidei de fundare, pe profilul de nord, se mai observă o urmă de nivel de construcție. Fundația a fost egalizată și cu trei rânduri de cărămizi. De la ea, din elevație, par să se fi păstrat două asize cu blocuri de pietre mari. Pare a fi începutul unei tehnici în opus mixtum. Grosimea zidului este mai mare de 1,40 m, cu mult mortar de calitate. Demolarea a fost masivă. Groapa de scoatere pornește de foarte sus, în forma unei pâlnii.

Gravurile amplasează în sectorul de nord-vest două turnuri, unul patrulater, celălalt poligonal (fig. 12). Este imposibil de stabilit căruia dintre cele două i-a aparținut ruina descoperită în săpătură. Poate acest turn era definit la 1691 ca o clădire „mare” cu două pivnițe. Este aproape sigur că unul dintre ele fusese cel în care se conservau moaștele Sf. Ladislau.

Bunyitay Vincze a socotit, pe baza unor analogii documentare, că cetatea cea nouă, din piatră, a fost înălțată de către episcopul Vincențiu (1244-1258)[32]. De la el informația documentară scrisă nu s-a modificat. Știm doar sigur că în anii 1291-1294, era deja construită cetatea episcopiei de la Finiș[33]. Chiar dacă prima atestare a Finișului nu corespunde momentului de ridicare, nu vedem ce anume ne-ar împiedica să presupunem că el se putea construi de către oricare dintre ceilalți cinci episcopi orădeni ai sfârșitului secolului al XIII-lea, care i-au succedat lui Vincențiu. În logica lucrurilor, ar trebui ca fortificația numită să se fi ridicat numai după ce edificiul aparținător rezidenței episcopale fusese rezolvat. Dar, în mod practic, nu avem nici un fel de dovezi că lucrurile se întâmplau, de regulă, astfel. Să amintim aici doar cazul, invocat de altfel de Bunyitay, al episcopiei de la Alba Iulia. Acolo problema fortificației nu este deloc clară nici la 1277, cu prilejul atacului organizat de sași împotriva rezidenței episcopale și a bisericii catedrale[34]. Dacă, despre o cetate episcopală de la Alba Iulia s-ar putea vorbi de la mijlocul secolului al XIV-lea (1349), în schimb, mai devreme, episcopia clădise cetatea de la Florești (jud. Cluj), eventual și pe aceea de la Tăuți (jud. Alba)[35].

Este clar că numărul de turnuri nu reprezintă cifra reală care a existat. Pe de altă parte, nu se poate trece cu vederea că, chiar dacă am limita discuția doar la numărul despre care avem date sigure ori doar unele indicii (cinci-șase), cetatea de la Oradea impresiona prin numărul lor. Comparația cu alte cetăți este categoric în favoarea cetății bihorene. Aceasta ne-a determinat să ne amintim de valoarea simbolică pe care turnurile și porțile o ofereau creștinilor, după modelele princeps, ale Ierusalimului ori Romei. Pe cât puteau, cetățile episcopale, încercau să reducă din imaginea prea frust-militară, cu o trimitere către o materialitate esențial religioasă[36]. Cetatea Úsov (Ansee), din Moravia nordică, posedă o incintă cu circa șase turnuri circulare, dispuse la distanțe aproximativ egale. Unul alt turn, al șaptelea, intercalat între celelalte, are baze rectangulare. A fost socotită de influență franceză, și datată în secolul al XIII-lea. Ca analogie a fost sugerată și cetatea Tęűov, din Boemia[37]. Turnuri de cilindrice, cu porți simple alături, par a fi specifice în Germania din jurul anului 1300[38].

Realitatea frapantă a folosirii turnurilor cu baze circulare iese în evidență. În preajma Oradiei, turnuri rotunde existau în cetățile de la Finiș[39] și Șoimi[40]. Mai departe, spre limita cu comitatul Cluj, exista Bologa, cu superbul ei donjon conservat. În acest areal raporturile genetice cu Oradea par a fi obligatorii. Altă grupă de cetăți cu turnuri identice era formată din Mehadia, Coronini-Pescari (Banat) și Schitu Topolniței (Țara Românească). Cele din urmă au fost toate socotite ca înălțate în prima jumătate a secolului al XV-lea și asociate cu cele de la incinta a doua a cetății de la Hunedoara[41].

Turnuri rotunde, din care unele cu cisternă, se găsesc des în Moravia (Neiperg, Hukvaldy, Novę Cimburk, Olomuc), cu datări între mijlocul secolului al XII-lea și secolul al XIV-lea[42]. În Boemia, Èeská Lípa, un alt exemplu, s-a datat în secolul al XIII-lea[43]. Din păcate, exemplele sunt pur orientative.

Informația documentară privitoare la cetatea episcopală de la Oradea, în perioada secolelor XIV-XV, este extrem de lapidară[44]. Constatăm că simpla menționare a ei, în Statutele capitulare, - datate în jurul anului 1375[45] -, vine în concordanță perfectă cu elementele de datare obținute pe cale arheologică. Coroborarea informațiilor ne dau temeiuri să discutăm despre cetatea Oradiei în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, ca un monument terminat, bine fixat în conștiința publică.

În secolul al XV-lea sunt semnalate câteva atestări ale cetății (1400, 1454, 1458, 1474)[46]. Acum știm în mod cert că episcopul Ioan Vitéz a trebuit să reajusteze nu numai construcțiile palatului, dar și pe acelea ale fortificațiilor aferente. Nimic din ceea ce s-a descoperit nu poate fi legat de construcțiile pe care le-ar fi ordonat și finanțat episcopul Ioan Filipecz, în anii 1476-1490[47]; cu atât mai puțin acum, după cercetarea arheologică, nu se poate face legătura dintre zidul crenelat care era așezat înspre sud de aripa nouă a palatului episcopal și șantierul comandat de către numitul episcop[48]. Ceea ce s-a presupus a fi un zid mai scund și mai vechi, figurat pe ilustrația de la sfârșitul secolului al XVI-lea, iarăși ar fi dificil de legat de episcopul Andrea Scolari (începutul secolului al XV-lea)[49]. O asemenea etapă de fortificare nu este sprijinită, în mod serios, de nici un fel de izvor scris.

Întreaga zestre militară a Oradiei a fost repusă în discuție în cursul secolului al XVI-lea. Procesele de atunci au schimbat radical vechea moștenire, ascunzând-o definitiv în pământ.

 

 

Adrian Andrei Rusu

 

 

 

 

 


 

[1] Pentru detalii legate de arheologia acestui sector, a se vedea Cetatea Oradea. Monografie arheologică. I. Zona palatului episcopal. Oradea, 2002. Sinteza grafică la pl. XXIV. O bună parte a datelor acestui volum apar acum aici, în limba maghiară.

[2] Din păcate, nivelul de călcare de la începuturile șantierului a fost ulterior modificat de șantierele din cetate, pierzându-și relevanța.

[3] Pentru ambele surse iconografice, pentru comoditate, cităm lucrarea lui Balogh Jolán, Varadinum. I. Budapest, 1988.

[4] Vezi S. Dumitrașcu, F. Sfrengeu, Mihaela Goman, Săpăturile arheologice din vara anului 1998 la Biharea „Cetatea de pământ”, în Crișana. Antiqua et mediaevalia, 1, 2000, p. 63-64.

[5] Gyorffy Gy., Az Árpád-kori Magyarország történeti földrajza. I. Ed. a 3-a, Budapesta, 1987, p. 682-685.

[6] Almasi T., Bona I., Marosi E., în vol. Korai magyar törteneti lexikon (9-14. század). Budapest, 1994, p. 480.

[7] Ne disociem categoric de speculațiile aparținătoare lui T. Roșu (vezi Oradea - cetatea Bihor. Oradea, 1992, p. 90-92, 102-103 etc.), care încearcă să acrediteze ideea unei cetăți Bihor echivalentă cu cetatea de la Oradea.

[8] Györffy Gy., op. cit., p. 681-682.

[9] Opinia lui Balogh Jolán, Varadinum. I. Budapest, 1982, p. 9.

[10] Bona I., Az Árpádok korai várairol. Debrecen, 1995; M. Rusu, Castrum, urbs, civitas (cetăți și „orașe”) transilvănene din secolele IX-XIII, în ActaMN, VIII, 1971, p. 197-203; idem, Cetățile transilvănene din secolele IX-XI și importanța lor istorică, în Ziridava, X, 1978, p. 159-171; Șt. Matei, P. Iambor, Observații privind așezările fortificate din Transilvania în perioada feudală timpurie, în ActaMN, XVII, 1980, p. 507-515; M. Petrescu-Dîmbovjța, D. Gh. Teodor, Sisteme de fortificații medievale timpurii la est de Carpați. Așezarea de la Fundu Herții (jud. Botoșani). Iași, 1987, p. 22-25.

[11] P. Iambor, Șt. Matei, Cetatea feudală timpurie de la Cluj-Mănăștur, în Anuar. Inst. Ist. Arheol. Cluj, XVIII, 1975, p. 291-304; iidem, Incinta fortificată de la Cluj-­Mănăștur, în ActaMN, XVI, 1979, p. 599-620.

[12] M. Barbu, M. Zdroba, Șantierul arheologic de la Arad-Vladimirescu. Campania 1977, în Ziridava, X, 1978, p. 101-121; iidem, Cercetările arheologice de la Arad-Vladimirescu. Campania 1978, în Ziridava, XI, 1979, p. 181-193.

[13] Singura referință este la M. Rusu, Contribuții arheologice la istoricul cetății Biharea, în Anuar. Inst. Ist. Arheol. Cluj, III, 1960, p. 7-25.

[14] Scriptores rerum Hungaricarum tempore ducum regumque stirpis Arpadianae gestarum. II. Budapest, 1938, p. 568.

[15] Györffy Gy., op. cit., p. 685.

[16] Az Árpádok korai várai. Debrecen, 1998, p. 49-51.

[17] Istoriografia privitoare la atestarea începuturilor orașului Oradea, în Crisia, 4, 1974, p. 115.

[18] Informații oferite cu amabilitate de către Szőcs P. L., autorul cercetării arheologice.

[19] Adrian A. Rusu, G. P. Hurezan, Cetăți medievale din județul Arad. Arad, 1999, p. 38.

[20] Al. Rădulescu, Mănășturul pe Bega (jud. Timiș) ­date preliminare (sec. XIV-XVII), în Studii de istorie a Banatului, XIX-XX, 1995-1996, p. 73-75.

[21] Adrian A. Rusu, G. P. Hurezan, op. cit., p. 65.

[22] Balogh Jolán, Varadinum. I. Budapest, 1982, p. 9; idee reluată și în Istoria orașului Oradea. Oradea, 1995, p. 121.

[23] DRH.C. XIV, vol. XIV, 2002, p.748.

[24] László Gy., A Szent Laszló-legenda középkori falképei. Budapest, 1993, p. 58-59.

[25] Szabó L., Az Árpádkori magyar építömûvészet. Budapest, 1913, p. 32, fig. 15.

[26] Date oferite de Almasi T., Bóna I., Marosi E., în vol. Korai magyar történeti lexikon (9-14. század). Budapest, 1994, p. 480.

[27] Planul ei, fără detalii, la Șt. Matei, Aspecte ale evoluției arhitecturii de fortificații în Banat în perioada feudalismului timpuriu, în vol. Studii de istoria artei. Cluj-Napoca, 1982, p. 107.

[28] Balogh Jolán, Varadinum. II, Budapest, 1988, p. 325.

[29] Nagy-Várad várának története. Nagyvárad, 1907, p. 94.

[30] P. Kouűil, D. Prix, M. Wihoda, Hrady èeského Slezska. Brno-Opava, 2000, p. 215, fig. 134-135.

[31] Cetatea Oradea, p. 47.

[32] A váradi püspökség története. I, p. 105.

[33] DIR.CXIII. II, nr. 38I, p. 346.

[34] Adrian A. Rusu, Cetatea Alba Iulia în secolele XI-XV. Cercetări vechi și noi, în Ephem. Nap., 4, 1994, p. 334.

[35] Idem, Cetatea medievală de la Florești (jud. Cluj). (Cercetări arheologice din anii 1990-1991), în Ephem. Nap., 3, 1993, p. 282; Gh. Anghel, I. Berciu, Cetatea feudală de la Tăuți (județul Alba), în vol. Sesiunea de comunicări a muzeelor de istorie, II. București, 1970, p. 196-208.

[36] Vezi Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică. Cluj-Napoca, 2005, p. 173.

[37] Vl. Goš, în Archaeologia Historica, 10, 1985, p. 306.

[38] H. Trost, Norddeutsche Stadttore zwischen Elbe und Oder. Berlin, 1959, p. 13.

[39] Al. Avram, Arhitectura romanică în Crișana. Oradea, 1969, p. 6-7.

[40] D. Marta, O cetate mai puțin cunoscută din județul Bihor: Șoimi, în Buletinul Muzeului Militar Național. S. N., 1, 2003, p. 77-79.

[41] Șt. Matei, Aspecte ale evoluției arhitecturii de fortificații în Banat în perioada feudalismului timpuriu, în vol. Studii de istoria artei. Cluj-Napoca, 1982, p. 122.

[42] Arhaeologia Historica, 6, 1981, 83, 87-88, 169, 173, respectiv p. 219.

[43] Fr. Gabriel, J. Panáèek, Hrady okresu Èeská Lípa. ?, 2000, p. 44-45.

[44] Din acest punct de vedere este parțial scuzabilă afirmația lui V. Vătășianu (Istoria artei feudale ... , p. 604-605), potrivit căruia fortificația fusese modestă și aparținuse doar ultimei treimi a secolului al XV-lea.

[45] DRH.C. XIV, nr. 367.

[46] Csánki D., Magyarorszag történeti földrajza a Hunyadiak korában. I. Budapest, 1890, p. 596.

[47] Balogh Jolán, Varadinum. I, p. 305.

[48] Așa cum credea Gh. Sebestyen, O pagină ... Renașterea, p. 134.

[49] Ibidem.

 

Back