Câteva observații privind fortificația bisericii evanghelice din Sebeș

 


     

În anul 2006, ca urmare a reparației unui gard din zona de nord a incintei bisericii evanghelice, a fost realizată o săpătură de salvare care a surprins o parte din zidul de incintă al bisericii, în zona capelei Sf. Iacob[1] (fig. 1, 2, 3, 4, 5). Rezultatele cercetării arheologice din anul 2006, deși modeste, au dus la reconsiderarea unor teorii mai vechi sau mai noi referitoare la datarea și configurația fortificației bisericii evanghelice din Sebeș.

 În istoriografia din secolele XIX-XX s-au emis mai multe opinii referitoare la fazele de construcție ale incintei bisericii evanghelice din Sebeș și la datarea acestora[2]. Prima dintre ele, formulată încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea de către Ferdinand Baumann, plasa începuturile incintei fortificate în secolul al XIII-lea[3]. Ideea a fost ulterior preluată și argumentată de Gheorghe Anghel. Acesta din urmă a datat incinta din jurul bisericii în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, ca urmare a invaziei tătare din 1241, fortificația fiind construită, în opinia sa, de aceeași meșteri care au lucrat la biserica romanică. Sebeșul se alătura astfel altor orașe transilvănene precum Mediaș, Sighișoara sau Sibiu care și-au ridicat în a doua jumătate a secolului al XIII-lea mici fortificații în jurul principalelor edificii religioase[4].

O a doua ipoteză a fost lansată de către Radu Heitel, autorul cercetărilor arheologice din anii ’60 ai secolului trecut, care datează incinta bisericii în prima jumătate a secolului al XV-lea, după construcția corului gotic[5]. Theobald Streitfeld, membru în colectivul care a lucrat la restaurarea monumentului, a preluat ideea lui Radu Heitel, aducând și argumente în acest sens. Astfel, Streitfeld publică planul unei capele dezvelită în campaniile arheologice de la începutul anilor ’60 în subsolul turnului de sud-est al fortificației bisericii, pe care o identifică cu „Capella Sancti Jacobi” pomenită într-un document de la 1382. Această capelă a fost suprapusă de un turn al incintei, care, pe baza unor argumente stilistice și de logică istorică a fost datat, la fel ca și fortificația bisericii, în jurul anului 1400[6].

În ciuda poziției destul de ferme exprimate în articolul amintit mai sus, privind datarea incintei bisericii la cumpăna secolelor XIV-XV, Theobald Streitfeld remarca, într-o notă de subsol, apariția în timpul lucrărilor de restaurare a unor resturi de fundație la est de corul gotic. Autorul atribuia aceste resturi unei incinte fortificate de formă eliptică sau unei simple îngrădiri contemporane cu faza romanică a bisericii[7]. Semnalarea acestei fundații era mai veche, ea fiind făcută pentru prima dată de colectivul ce a lucrat la restaurarea bisericii. Autorii raportului de restaurare au interpretat fundația din apropierea corului gotic ca resturile primei lucrări de fortificare, aparținând fazei romanice. Ulterior, după construirea corului, incinta, inițial de formă eliptică, a fost parțial demolată, realizându-se de această dată o formă de plan dreptunghiular[8]. Interpretarea a fost preluată de Paul Niedermaier care a adăugat celor două incinte o a treia, de pământ și lemn, anterioară invaziei tătare[9] (fig. 6). După 1241, aceasta va fi înlocuită de o incintă eliptică din piatră, corespunzătoare fazei romanice a bisericii, pentru ca ulterior, între 1440-1600 să fie ridicat zidul noii incinte, ale cărui resturi se văd astăzi pe laturile de sud și de est ale bisericii[10] (fig. 7). Opinia lui Paul Niedermaier se pare că s-a impus și în colectivul care a redactat Atlasul Istoric al Sebeșului,[11] deși Mihaela Sanda Salontai, coautoare la capitolul privind monumentele medievale ale Sebeșului, evită cu altă ocazie să menționeze presupusa fază de pământ și lemn a fortificației[12]. O poziție rezervată au și Adrian Andrei Rusu, care pune la îndoială dovezile ce ar susține datarea fortificației în cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea[13], precum și Călin Anghel, ce constată lipsa de argumente decisive a tuturor opiniilor exprimate de-a lungul timpului, înclinând totuși, cu unele rezerve, înspre o recentă teorie a lui Teodor Octavian Gheorghiu, ce optează pentru o fortificare în etape, incinta actuală datând cel mai probabil de la jumătatea secolului al XV-lea[14].

În acest context, săpăturile de salvare realizate în 2006 pe latura de nord a incintei contribuie la lămurirea câtorva aspecte legate de planul incintei bisericii evanghelice din Sebeș, în zona capelei Sf. Iacob, materialul arheologic descoperit cu acest prilej, alături de observațiile de ordin stratigrafic, permițând și unele nuanțări în privința datării incintei mai sus-amintite. Astfel, între m. 49,60-51,60, la adâncimea de - 0,90-1,00 m a apărut un rând de lespezi ieșite din verticala zidului, care, în urma realizării unui sondaj de control, s-au dovedit a fi decroșul fundației. La aceeași adâncime și în imediata apropiere a acestuia a apărut un nivel subțire, cu numeroase fragment ceramice, ce poate fi interpretat ca un nivel de călcare corespunzător ridicării zidului. Materialele arheologice, fără a permite o încadrare cronologică strânsă, sunt caracteristice secolelor XIV-XV (fig. 8, 9, 10), fiind așadar exclusă datarea sectorului dezvelit al incintei în secolul al XIII-lea, așa cum au presupus unii cercetători. De altfel, faptul că traseul incintei face o „bucl㔠în dreptul capelei Sf. Iacob, pentru a o include și pe aceasta, ne face să ne gândim, cel puțin pentru acest sector, la o construire ulterioară a incintei față de capelă, ultima datată la cumpăna secolelor XIV-XV, sau chiar mai târziu, în primele decenii ale secolului al XV-lea[15]. Contextul arheologic surprins în 2006 sugerează că zidul dezvelit în săpătură a fost ridicat, oricum, în preajma acestui interval cronologic și nu cu mult mai târziu.

O altă problemă pe care dorim să o abordăm este cea a traseului și configurației incintei din jurul bisericii. Așa cum am văzut, pe partea de nord a incintei, traseul zidului face o mic㠄bucl㔠pentru încorporarea capelei Sf. Iacob. Despre cum arăta incinta în acest sector putem afla de pe un plan topografic al Sebeșului de la 1890, pe care apare încă figurat zidul de nord[16] (fig. 11). Acesta avea adosată pe exterior, în capătul dinspre vest, o clădire ce ar putea reprezenta, conform descrierii lui Andreas Heitz, brutăria școlii[17]. Zidul continua spre vest, la o distanță de aproximativ 6-7 m de rigola pentru scurgerea apei. Undeva în apropierea capelei zidul face un unghi spre nord, după care, ajungând la rigolă, merge în paralel cu aceasta. Acesta este sectorul surprins în săpătura din 2006. Pe interior zidul are adosată o construcție de lemn, despre care aflăm, din descrierea aceluiași Andreas Heitz, că era un șopron pentru lemnele de foc ale școlii. La un moment dat, zidul face un unghi spre sud și se unește, în linie dreaptă, cu zidul de est al fortificației bisericii, de care era adosată hala cojocarilor. Reconstituirea traseului acestui zid de nord-est a fost făcută greșit în timpul lucrărilor de restaurare, fapt pus în evidență și de săpătura arheologică (fig. 12-13). Acest zid de nord-est apare încă în picioare într-o fotografie de la sfârșitul secolului al XIX-lea (fig. 14). De aici traseul zidului este cunoscut, fiind păstrat în elevație pe laturile de est și sud ale incintei. Singurul sector al fortificației care nu mai poate fi reconstituit este cel de vest, care a fost demolat în 1724, cu ocazia construirii vechiului local al școlii[18].

În privința numărului și dispunerii turnurilor de apărare ale incintei, au apărut în ultima vreme două ipoteze care merită discutate. Prima dintre ele, lansată de colectivul ce a lucrat la restaurarea bisericii, prevedea că a doua incintă, corespunzătoare fazei gotice a bisericii, avea o formă dreptunghiulară și era fortificată la cele patru colțuri cu turnuri de apărare[19]. Ideea se regăsește ulterior la Paul Niedermaier[20], Mihaela Sanda Salontai[21] și la colectivul ce a redactat Atlasul Istoric al Sebeșului[22]. Reconstituirea incintei cu cele patru turnuri la colțuri este evident, pur teoretică, singurul turn din cele patru presupuse fiind păstrat în colțul sud-estic al fortificației[23].

Cea de-a doua ipoteză are ca fundament un plan al orașului de la 1769 (fig. 15) pe baza căruia, acum două decenii și jumătate, Gheorghe Anghel presupunea existența a cinci turnuri de apărare plasate pe traseul zidului de incintă[24]. Recent, Călin Anghel a formulat aceeași opinie, identificând pe planul de la 1769, două turnuri pe latura de vest, ce flancau o poartă, unul la jumătatea laturii de sud, unul în colțul de sud-est și ultimul în colțul nord-vestic al incintei[25].

Din informațiile lui Ferdinand Baumann știm însă că partea de vest a zidului de incintă a fost demolată în 1724, cu ocazia construirii vechii școli. Prin urmare, unul din cele dou㠄turnuri” de pe latura de vest, probabil cel dinspre sud-vest, de dimensiuni mai mari și de o formă mult alungită, reprezintă de fapt clădirea vechii școli[26].

Tot de la Ferdinand Baumann aflăm însă de existența, într-adevăr, a unui turn în colțul nord-vestic al incintei care deja în 1623 a fost transformat în casă parohială și mai apoi în casa predicatorului, pentru ca, la 1863, cu ocazia construcției noii clădiri a Gimnaziului Evanghelic, să fie dărâmat[27]. Acest turn de nord-vest poate fi identificat pe planul de la 1769 cu clădirea de mici dimensiuni, aflată la nord de localul școlii vechi.

Pe plan mai există figurată în colțul de nord-vest o altă clădire de formă dreptunghiulară alungită, adosată în exterior zidului de incintă, însă aceasta nu poate fi turnul menționat de Ferdinand Baumann, ea aflându-se aproximativ pe locul viitoarei brutării a școlii, menționată de Andreas Heitz – dacă nu cumva este aceeași clădire – fiind deci imposibil de identificat cu turnul de nord-vest, dărâmat la construirea Gimnaziului evanghelic.

Turnul din sud-estul incintei, singurul păstrat, nu ridică probleme deosebite, destinul acestuia fiind în general cunoscut. Ridicat la cumpăna secolelor XIV-XV ori în prima jumătate a secolului al XV-lea peste o capelă dezafectată, acesta va suferi o reparație capitală la 1716 când i se adaugă treimea dinspre vest, fiind astfel pregătit pentru a adăposti sediul primăriei orașului, distrusă în timpul războiului curuților. Abia în 1761 primăria se va muta în localul propriu, turnul fiind folosit în continuare de școală[28]. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Andreas Heitz îl considera ca vechea locuință a rectorului și a cancelarului[29]. La 1926 aici era locuința paracliserului[30].

În fine, o ultimă construcție adosată zidului de incintă a fost reprezentată pe planul de la 1769 la mijlocul laturii de sud a acestuia. Este vorba de fapt de două clădiri care în mod fericit s-au păstrat până în a doua jumătate a secolului al XX-lea. În releveul realizat de membrii echipei de restaurare a bisericii evanghelice cu propunerile de degajare a incintei pe latura de sud, se pot observa cele două clădiri, dintre care una cu plan pătrat, înaltă, cu două nivele, și alta cu plan de formă dreptunghiulară, cu un singur nivel[31]. Clădirile au fost considerate de epocă târzie, colectivul de restaurare propunând demolarea lor, lucru realizat la sfârșitul anilor ’70 ai secolului trecut[32].

În concluzie, incinta fortificată a bisericii evanghelice din Sebeș a avut probabil doar două turnuri de apărare, cel de sud-est amenajat peste fosta capelă și cel de nord-vest, demolat în 1863, odată cu construcția noului Gimnaziu Evanghelic. Precizări suplimentare privind topografia și datarea diferitelor faze ale ansamblului fortificat din jurul bisericii va putea aduce doar publicarea, după o jumătate de secol, a cercetărilor arheologice realizate de Radu Heitel. Cercetarea arheologică realizată în 2006, datorită caracterului restrâns, și-a adus doar o modestă contribuție în acest sens.

 

Cristian Ioan Popa – Ovidiu Ghenescu

 

 

 

Abrevieri bibliografice

 

 

Angelescu et alii 1967      - Mariana Angelescu, Gustav Gündisch, Albert Klein, Harald Krasser, Theobald Streitfeld, Restaurarea unui monument de arhitectură din epocile romanică și gotică în cadrul ansamblului de monumente feudale de la Sebeș-Alba, în Monumente istorice. Studii și lucrări de restaurare, 2, 1967, p. 90-119.

Anghel 1976                    - Gheorghe Anghel, Fortificația orașului Sebeș, în Apulum, XIV, 1976, p. 147-159.

Anghel 1986                    - Gheorghe Anghel, Fortificații medievale de piatră din secolele XIII-XVI, Cluj-Napoca, 1986.

Anghel 2005                    - Călin Anghel, Demersuri privind protejarea patrimoniului construit al orașului Sebeș: cazul Theobald Streitfeld (1961), în AUA, 9/I, 2005, p. 337-342.

Anghel 2006                    - Călin Anghel, Orașul Sebeș în reprezentări de epocă, în AUA, 10/I, 2006, p. 187-195.

Anghel 2009                    - Călin Anghel, Capela Sf. Iacob din Sebeș – abordări istoriografice, în Terra Sebus, 1, 2009, p. 201-208.

Anghel 2010                    - Călin Anghel, Fortificația bisericii parohiale evanghelice din Sebeș. Problematica datării, în AUA, 14/I, 2010, p. 341-346.

Anghel 2011                    - Călin Anghel, Evoluția urbanistică a orașului Sebeș, Bibliotheca Musei Sabesiensis, II, Sebeș, 2011.

Baumann 1882                - F. Baumann, Zur Geschichte von Mühlbach, în Programm Mühlbach, 1881-1882, p. 1-76.

Dan 1998a                      - D. O. Dan (red.), Sebeșul în imagini de epocă, Alba Iulia, 1998.

Heitel 1964                      - Radu Heitel, Monumente medievale din Sebeș-Alba, București, 1964.

Maniu et alii 2009            - Gheorghe Maniu, Nicolae Dănilă, Nicolae-Marcel Simina (coord.), Sebeșul de altădată, Sebeș, 2009.

Niedermaier 1978             - Paul Niedermaier, Die Rolle der Stadtbefestigungen in der Türkenabwehr, în FVLS, 21, 1978, 1, p. 81-87.

Niedermaier 1996             - Paul Niedermaier, Der mittelalterliche Städtebau in Siebenbürgen, im Banat und im Kreischgebiet. Teil 1. Die Entwicklung vom Anbeginn bis 1241, Heidelberg, 1996.

Popa et alii 2007              - Cristian I. Popa, Ovidiu Ghenescu, Radu Totoianu, Sebeș, jud. Alba. Punct: Biserica Evanghelică, în CCA. Campania 2006, Tulcea, 2007 (Addenda – varianta on-line pe adresa www.cimec.ro/Arheologie/cronicaCA2007/cd/index.htm).

Rusu 2005                      - Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania și teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV), Cluj-Napoca, 2005.

Sebeș. Atlas 2004           - Paul Niedermaier, Judit Pál, Zeno-Karl Pinter, Mihaela-Sanda Salontai, Sebeș. Atlas istoric al orașelor din România (coord. Dan D. Iacob), vol. III, fascicula 2, București, 2004.

Streitfeld 1976                 - Theobald Streitfeld, Mittelalterliche Kapellen in Mühlbach, în Gustav Gündisch, Albert Klein, Harald Krasser, Theobald Streitfeld, Studien zur siebenbürgischen Kunstgeschichte, Köln, Wien, 1976, p. 110-133.

 

 

 


 

[1] Cristian Ioan Popa, Ovidiu Ghenescu, Radu Totoianu, Sebeș, jud. Alba. Punct: Biserica Evanghelică, în Cronica cercetărilor arheologice. Campania 2006, raport disponibil doar online, pe adresa http://www.cimec.ro/Arheologie/cronicaCA2007/cd/index.htm, addenda, nr. 212.

[2] O ultimă sinteză a acestor opinii a fost realizată de Călin Anghel (vezi Anghel 2010; Anghel 2011, p. 122-126).

[3] Baumann 1882, p. 14.

[4] Anghel 1976, p. 151-152; Anghel 1986, p. 162-163.

[5] Heitel 1964, p. 22.

[6] Streitfeld 1976, p. 125-130.

[7] Ibidem, p. 128, nota 40.

[8] Angelescu et alii 1967, p. 114.

[9] Niedermaier 1996, Abb. 159.

[10] Niedermaier 1978, p. 82, Abb. 1.

[11] Sebeș. Atlas 2004, p. VI.

[12] http://www.medievistica.ro/texte/monumente/starile/SebesSalontai/SebesSalontai.htm#_ftnref.

[13] Rusu 2005, p. 353, 532.

[14] Anghel 2010, p. 344.

[15] Pentru o recentă abordare istoriografică a problemei capelelor Sebeșului, vezi Anghel 2009.

[16] Sebeș. Atlas 2004, harta IV; harta fie a fost greșit datată, fie prezintă realități mai vechi; din relatările lui Ferdinand Baumann și ale lui Andreas Heitz știm că zidul de nord a fost demolat la începutul anilor ’70 ai secolului al XIX-lea; asupra acurateții hărții nu avem nicio îndoială, aceasta corespunzând descrierilor din secolul al XIX-lea și datelor obținute în cercetarea arheologică din 2006.

[17] Sebeș. Atlas 2004, p. XII.

[18] Baumann 1882, p. 14, nota 3.

[19] Angelescu et alii 1967, p. 114.

[20] Niedermaier 1978, p. 82, Abb. 1.

[21] http://www.medievistica.ro/texte/monumente/starile/SebesSalontai/SebesSalontai.htm#_ftnref.

[22] Sebeș. Atlas 2004, p. VI.

[23] Existența presupusului turn din colțul nord-estic al incintei ce apare în reconstituirea oferită de Paul Niedermaier (Niedermaier 1978, p. 82, Abb. 1) a fost infirmată de cercetările din 2006.

[24] Anghel 1986, p. 162.

[25] Anghel 2010, p. 341.

[26] Acestă veche clădire va fi ridicată din nou, din temelii, după spusele lui G. Marienburger, în anul 1784 (vezi Sebeș. Atlas 2004, p. X).

[27] Baumann 1882, p. 14, nota 2.

[28] Streitfeld 1976, p. 126, nota 36. Ferdinand Baumann presupune că deja după 1716 turnul devine locuința paracliserului (vezi Baumann 1882, p. 114).

[29] Sebeș. Atlas 2004, p. XI.

[30] Sebeș. Atlas 2004, harta IX.

[31] Cele două clădiri apar și într-un tablou cu autor necunoscut și nedatat ce reprezintă ansamblul Pieței Mari (vezi Anghel 2006, p. 90-91, fig. 5) precum și într-o serie de fotografii cu ansamblul bisericii fortificate realizate în prima jumătate a secolului al XX-lea (vezi Dan 1998a, p. 13, 15, 23, 48; Maniu et alii 2009, p. 38, 46, 47, 86); la 1926 aici erau locuința directorului școlii și o grădiniță (vezi Sebeș. Atlas 2004, harta IX).

[32] Angelescu et alii 1967, p. 118. Theobald Streitfeld a încercat salvarea acestor clădiri, printr-o scrisoare adresată Direcției Monumentelor Istorice în 1961, invocând valoarea arhitecturală îndeosebi a casei Buchholzer (clădirea cu două nivele adosată zidului), considerată a fi „o casă de tip vechi” (vezi Anghel 2005, p. 339-340).

 

Back