Cetatea Suceava. Reluări de interpretări și „legende”, analize noi (1-2)

 


    

     1. Primele cetăți de la Suceava – orașul îndoielnic. Cu câtva timp în urmă, am avut prilejul de a publica câteva pagini privitoare la geneza cetăților medievale din România. Intenția mea nu a ocolit nici Moldova[1]. Dacă, până în prezent, nu am înregistrat nici un fel de reacție din partea istoricilor din această provincie, nu o consider decât zăbovirea dinaintea unui dialog calificat.

     De la Bogdan I, până în anul 1387, când „cetățile Moldovei” au fost închinate Poloniei[2], adică timp de câteva decenii după confirmarea constituirii ca stat, în lumina istoriografiei provinciei, Moldova nu pare să dețină nici un fel de centru de putere, demn de acest nume. Mai adaug și inimaginabilul, respectiv că în condițiile de război peren cu Ungaria și cu tătarii bine instalați pe litoralul Mării Negre, structurile de stat sunt într-atât de fluid interpretate încât să se plieze elastic, de fiecare dată, la oricare criză militară. Ar părea, lucru puțin credibil, după opinia mea, că Petru I Mușat a clădit ex nihil structurile arhitectonice pe care orice stat medieval european le-a deținut în mod obligatoriu.

     Din toată paginația specială dedicată cetăților Moldovei, care va furniza mereu contextualizarea generală fără de care nu se va putea desprinde nici o coborâre la obiective, îmi îngădui să revin doar la cercetarea specială a Sucevei. Voi depăși însă repede secolul al XIV-lea și a mă voi referi în special la comentariile care pot decurge din informațiile și interpretările care se află la îndemâna tuturor. Cu alte cuvinte, acest text reprezintă, în cea mai mare parte, o reinterpretare a informațiilor circulate și publice.

     În primul rând exista afirmată o proclamată Suceav㠄urban㔠apărată cu un val cu palisadă dublă și un șanț[3]. Afirm că toată răspunderea, că un asemenea calificativ este nejustificat. Datarea ei oscilează, în funcție de sursele istoriografice, de la sfârșitul secolului al XIII-lea[4], la prima jumătate a secolului al XIV-lea[5]. Dacă vom accepta datarea ei înainte de domnia lui Petru I, ca un centru de putere pre-mușatin[6], ar trebui să ne întrebăm imediat dacă o fortificație a putut aparține, în egală măsură, și unui „oraș”. Aceasta în condițiile în care voievodul anterior anului 1364 sau domnia în general nu par să fi deținut (potrivit majorității interpretărilor) nici un fel de cetăți până la finalizarea celei de piatră, de la Șcheia.

     Să continuăm a scrie că ceea ce ni se pune la-ndemână nu este nici pe departe o realitate care ar avea drept la vreo denumire atât de calificată. Orașul nu rezultă din centura care l-ar fi înconjurat, ci din structurile sale interioare. Or, despre ele, abia de știm ceva în particular. Drept urmare, o prudență normală ne-ar fi încurajat să folosim oricare altă denumire de identificare decât cea curentă. 

     În scenariul oferit nouă, a venit apoi construcția cetății de la Șcheia, care, citându-l pe Cristian Moisescu, „în cele aproximativ două decenii de existență nu a fost folosită nici măcar o singură dată”[7]. Adică, ar fi fost o perfectă inutilitate care a trăit goală circa o pătrime de veac. O asemenea percepție istoriografică asupra Evului Mediu este bună doar pentru istoria unei construcții moderne, cu proprietari bezmetici ori schimbați în timp, datorită unor falimente. Dincolo de această observație, în oricare dintre datările cu care am avut de-a face există un hiat, de aproximativ un sfert de veac, în care Suceava nu a mai avut nici o fortificație.

     Mai departe, în anul 1403, în dreptul Sucevei se menționează o cetate (în polon㠖 „horodi”), în care se emite un act, ca și un târg (în polon㠖 „torha”)[8]. Termenii sunt acum diferiți. Chiar dacă Suceava a avut mai mult decât un târg, pe la 1350, și chiar dacă târgul a deținut o fortificație proprie, este de neînțeles ca autoritatea de stat să nu fi dispus și ea, în paralel și, eventual, altundeva, de cel puțin același tipuri de fortificații. Altfel pare cu totul bizar ca sucevenii să fi locuit într-o cetate, în timp ce voievodul locuia prin vreo căsoaie, cine știe pe unde. Nu ne vom lăsa convinși de ipoteza unor prezumții complicate, ci vom admite, mult mai simplu, că, de fapt, fortificațiile de la Suceava aparțin unui singur stăpân, respectiv că nu au fost controlate de o comună („oraș”, cum cred colegii noștri, „târg”, cum credem noi), ci doar de către domnie.

     Entitatea pre- ori urbană nu a deținut nici o fortificație, cum nici mai târziu, numitele orașe moldovene (de tip „balcanic”, după unele definiții) nu vor avea nimic altceva decât simple garduri împotriva sălbăticiunilor și a furilor. Dacă deținătorul fortificațiilor ar fi fost, cu adevărat, așezarea (concesiv, „preurbană”), atunci ea nu ar fi avut nici un temei să dispară de la un moment dat, ci dimpotrivă, să fie constant întreținută sau refăcută după fiecare distrugere. Numai că, aceiași așezare civilă, potențial constructoare, este relativ antagonică, din moment ce avea două biserici, una catolică și alta armenească; niciuna românească. Dacă bisericile vor fi fost contemporane, ele reflectă prezența a tot atâtea grupuri etnice. Construcția unei cetăți ar fi însemnat o solidaritate comunitară de felul pe care Moldova nu a cunoscut-o niciodată. Din acest motiv, nu putem admite existența unei „cetăți orășenești” timpurii.

     Urmând logica evolutivă în care credem, cetatea ridicată de autoritatea domnească a fost imediat abandonată după construcția cetății de piatră. Fortificația timpurie, de pământ și lemn, a Sucevei pare să fi sucombat total, demonstrând o decizie radicală a domniei în politica de fortificare, aplicată unui patrimoniu care îi aparținea în exclusivitate, și nicidecum „orășenilor”. Nicăieri, în acele vremuri, principele nu-și împărțea rezidența cu stări inferioare statutului său. Pentru mine este destul de limpede că acea delimitare primară, care nu era realizată cu piatră, proteja teritoriul pe care s-a aflat mereu amplasamentul curții domnești.

 

     2. Numele prin care identificăm cetatea. Faptul că fortificației de piatră i s-a spus în multiple feluri, nu dovedește decât nepriceperea la categoria monumentului pe care îl avem în vedere. Dacă Karl A. Romstorfer și Alexandru Lăpedatu, respectiv cei dintâi autori critici ai unor texte legate de ea, o denumiseră absolut corect „castel”, nu a impresionat ori convins pe nimeni. Mai târziu, termenul a displăcut și din pudori proletare și din conexiunea pe care o stabilea automat cu realități care nu erau de sorginte vestică. Și astăzi pare impudic a scrie ori spune că voievozii Moldovei ar fi trăit în obișnuința utilului și luxului în care trăiseră alți principi contemporani. Este exact optica după care, pe monumentul comemorativ ridicat la Varna, în Bulgaria, oștenii români sunt singurii care par a fi niște țărani mutați în oaste. Un domnitor „emanat” din popor ar fi fost nepotrivit de văzut într-un castel real. Nu era vorba despre vreun basm, cu Făt Frumos, în care licența ar fi fost îngăduită, ci de „sfânta” și populara noastră istorie medievală.

     Când însă un istoric contemporan al arhitecturii poate numi Suceava și „castel fortificat”[9], se cheamă că problemele noastre istoriografice privitoare la cetăți sunt grave cu adevărat. O simplă consultare de dicționar general, stabilește că un castel nu poate fi nefortificat, că fortificația ține de însăși conținutul de bază al termenului.

     Am mai constat că astăzi i se mai spune frecvent, „fort”, după un termen împrumutat din ingineria militară modernă, iar mai rar sau timid parcă, cetate-castel, castel-cetate. Dacă vedem și specificația de „fort central”, care i se aplică cetății vechi, sâmburelui mai vechi, ar însemna că tot ansamblul ar trebui să fie un „fort masiv” sau cine știe ce alt nume încă neîncercat. Dar termenul acesta, fără alte atribute, nu este altceva decât o aparență arhitectonică, din perspectivă actuală, nicidecum o intenționalitate sau realitate medievală. Ca să mă las înțeles, aș dori să spun că nici zidarii lui Petru I, nici curtenii lui Ștefan cel Mare sau chiar demolatorii lui Alexandru Lăpușneanu, nu au pronunțat neaoș vreodată dorința: „duce-m-aș la fort”!

 

 

Adrian Andrei Rusu


 

[1] Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania li teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV). Cluj-Napoca, 2005, p. 459-473.

[2] M. Costăchescu, Documente moldovenești înainte de Ștefan cel Mare. II. Iași, 1932, p. 600.

[3] M. D. Matei, L. Chițescu, Nouvelles données du problème de lŽapparition des fortifications des villes moldaves au Moyen Âge, în Dacia, 11, 1967, p. 324-326; M. D. Matei, în SCIVA, 28, nr. 1, 1977, p. 82-83; V. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV. București, 1982, p. 220.

[4] Istoria militară poporului român. II, București, 1986, p. 97; C. Moisescu, Arta românească veche. I, București, 2001, p. 83.

[5] Al. Andronic, Fortificațiile medievale ale Moldovei, în Memoria Antiquitatis, 2, 1970, p. 852-853; M. D. Matei, Cine și când a construit cetatea de scaun de la Suceava, în vol. Contribuții arheologice la istoria orașului Suceava. București, 1963, p. 24, 49.

[6] M. D. Matei, op. cit., p. 48.

[7] C. Moisescu, op. cit., p. 84.

[8] Al. Andronic, Orașe moldovenești din secolul al XIV-lea în lumina celor mai vechi izvoare rusești, în Roma­noslavica, 9, 1965, p. 213.

[9] C. Moisescu, op. cit., p. 85.

  

 

Back