Identitate și orizonturi de așteptare pentru Cetatea Argeșului

 


  

Că una dintre primele capitale ale Țării Românești are mari probleme în a fi reconstituită ori doar înțeleasă corect, este un lucru știut. Interesul pentru subiect este redeșteptat periodic, pe măsura în care alți istorici găsesc că treaba este într-adevăr importantă și nu poate fi lăsată cu atât de multe semne de întrebare pe câte există la această oră. Așa s-a petrecut recent cu interferarea lui Alexandru Madgearu[1]. Mă grăbesc să amintesc în treacăt că http://www.cetati.medievistica.ro/forum/index.php?topic=31.0 a găzduit, la începutul lunii octombrie 2009, mici intervenții care gravitau în jurul unui castelan „nou” de Argeș, menționat la 10 martie 1427, în serviciul direct al regelui Sigismund de Luxemburg. Mă referisem la sursă încă din 2005[2]. Nu pot decât să regret că această informație nu a fost asimilată de către cel care s-a ocupat cel mai nou de chestiune.

Punctele de plecare provin necurmat din Cronica pictată de la Viena, care descriu deja cetăți și bătălii, evident fără să ofere nici detalii despre localizarea lor topografic corectă, nici despre amănunte, pe atunci prozaice, în schimb acum foarte utile. Aș dori să remarc doar că dimensiunea războiului și mobilele militare ale teritoriului fac parte dintr-o scară de proporții mult redusă față de ceea ce am fi dorit să se fi întâmplat cu adevărat. Sufletul nostru de urmași mândrii nu poate eroiza la fel o confruntare între câteva mii de oameni (cum se pare că s-a întâmplat) și nici asedii de cetăți dominate doar de câte un simplu turn (precum, vom vedea mai departe că au existat pe atunci). Chiar dacă nu ne convine, la 1330 s-a purtat doar un război mic, cu efective și ținte militare la fel, care, în termeni lungi, nu a modificat radical statutul vasal al Țării Românești față de regatul Ungariei.

Să continui prin a remarca că accesibilitatea Poenarilor nu pot fi invocată în termenii pe care i-am întâlnit. Un drum de la începutul secolului al XIV-lea, ar fi fost la fel de dificil și prost, cam peste tot în Țara Românească. De ce ne-am legăna cu iluzia că ar fi existat vreodată căi facile, când nici după sute de ani nu suntem în măsură să le producem? Nimic nu poate defini un traseu, ca mai greu ori mai ușor decât altul, atât timp cât nicio cercetare asupra drumurilor nu s-a făcut la modul serios. Poenarii au fost situați într-o zonă de acces, care doar azi nu mai pare a avea logică, raportată la rețeaua națională rutieră ori poate nici la cea de exploatări forestiere. Din același motiv, mi-am permis comparația cu performanțele contemporane ale drumarilor români. Iar drumul spre Sibiu, prin valea Oltului, la 1330, ni se pare o aventură egală, ca oricare alta, având în vedere distrugerea drumului vechi roman și năbădăile Oltului din ultima mie de ani, toate cu efecte dramatice asupra malurilor care trebuie să fi oferit, în cugetarea istoricilor înțelepți, din spatele unor birouri moderne, loc pentru plimbări de oști. Mai adaug că toate traseele care se pun în discuție, în afara lui S. Iosipescu, evită să ia în considerare un loc în care armata regatului maghiar să fi putut fi blocată, cu lucrări de genistică primitive, dar ucigător de eficiente. Ca urmare, un argument al „excentricității” cetății Poenari de la o presupusă cale majoră ori mai logică în ochi contemporani (Gh. I. Cantacuzino, urmat de Al. Madgearu; poate și alții), mi se pare a nu rezista pentru o construcție serioasă de strategie și tactică militară medievală.

A aduce la bătaie o „arheologie a bătăliei” în sprijinul vreunei identități onomastice, mi se pare exagerat. Îți trebuie cu adevărat un foarte mare noroc să poți descoperi așa-ceva. Și chiar dacă, să presupunem, ar fi fost descoperiri monetare care să se oprească în preajma anului 1330, nu ar fi fost sigur că ar fi provenit de la un loc de luptă. Aceasta pentru că, una din regulile de aur ale oricărei confruntări era culegerea tuturor materialelor personale ale celor uciși ori răniți, pe seama învingătorilor. Iar un incendiu nu aduce după sine o echivalare cu o luptă, ci poate fi datorat unui fapt cu totul accidental, catastrofic în sine, dar fără relevanță istorică majoră.

Cum vor fi arătat Poenarii la începuturile lor, pare să fie una dintre marile dileme ale lui Al. Madgearu și nu numai. Dacă ar fi fost „cel mult un simplu turn” se cheamă că nu am putea discuta de o cetate în adevăratul sens al cuvântului. Urmându-l fidel pe Gh. I. Cantacuzino, afirmă răspicat c㠄turnul” primar ar fi fost înălțat cândva înaintea lui Vlad Vodă Țepeș. Este normal a ști dacă acel „mai vechi” poate ori nu coborî până la momentul războiului lui Basarab cu Carol Robert.

Orice loc intens folosit, pe durată lungă, se procopsește, spre necazul arheologilor, cu curățiri repetate. Drept urmare, dacă nu este vorba numaidecât de monede, atunci orice fragment ceramic comun (excluzând cahlele, despre care primii cercetători arheologi ai cetății săvârșiseră grave erori de necunoaștere) se poate data ușor în secolele XIV-XV. Dacă selecția curățeniei efectuate în cetate nu a cruțat monedele ori ceva material metalic foarte bine databil, în schimb, o sumă întreagă de cioburi ar putea fi mai vechi. Prezența acestei ceramicii, mai vechi decât domnia lui Vlad Țepeș, este pozitiv afirmată: „iar la nivelul de construcție al turnului a apărut ceramică din a doua jumătate a secolului al XIV-lea”. Precizarea cronologică este puțin utilă: dacă un arheolog ar fi confruntat cu loturi de ceramică, sunt deplin convins că nu ar putea jura pe o cronologie ante ori post 1350. Aceasta este o chestiune profesională specială, care trebuia cunoscută, înainte de a o implica în vreo demonstrație cronologică. În urma acestei constatări, nu pot nega într-atât de ferm, cum se face în paginile citite, că o cronologie „Negru Vod㔠„nu are niciun fundament în materialul arheologic descoperit în cetate”. În baza materialului arheologic recuperat, sunt foarte ferm în a scrie că posibilitatea există.

La mijlocul secolului al XV-lea, nimeni din părțile noastre nu mai construia turnuri-locuință singuratice, de tipul celui de la Poenari. Chiar Al. Madgearu scrie explicit c㠄La mijlocul secolului al XV-lea, turnul a fost amenajat (subl. n.) cu pavaje și a fost înălțat cu încă (subl. n.) un nivel construit cu cărămizi”. Noțiunea turnului-donjon este atât de atent ocolită, ca pentru a lăsa niciun fel de loc de întoarcere în schema urmărită. Dar, același „turn-donjon” este o formă de fortificație tipică unei lungi perioade de istoria arhitecturii.

Din citările următoare, de impresii istoriografice succesive (pentru că nu au nicio bază documentară indubitabilă), se ajunge a se discuta, îndoielnic, despre o posibilă implicare constructivă inițială a lui Dan I, ceea ce ar corespunde finalului de secol XIV. Convingerea mea, nu intuitivă, ci bazată pe întreaga cunoaștere a arhitecturii militare din actuala Românie, este aceea c㠄turnul” primar al Poenarilor este o clădire sigur datată în secolul al XIV-lea. Iar dacă iau la socoteală modelele de peste Carpați, din Transilvania adică, atunci nici măcar una de după 1350 nu ar fi, ci mai timpurie. Și, din nou ne apropiem de anul fatidic, 1330.

Alte turnuri, cu rost clar și declarat de strajă vor începe să se ridice mai ales după 1500, dinspre Transilvania, spre hotarul Țării Românești, pentru a supraveghea mai bine pătrunderile ostile de turci, călăuziți de munteni. De la Crivadia Hațegului, la defileul Oltului, amenajat de către sibieni și turnurile clădite de brașoveni, ele fac parte dintr-o familie care nu are nimic comun cu Poenarii ori vreo altă inițiativă, similară ori sistematică, de la sud de Carpați. Și constructiv acele turnuri arată altfel decât Poenarii.

Felul de a trata întreaga cetate a Poenarilor face parte din clișeul de care „iubitorii statului țărănesc medieval” nu se pot desprinde cu ușurință. Dacă un turn are trei nivele, are podele amenajate, ba și o cisternă impresionantă, și nu face parte decât dintr-o „fortificație de refugiu”, atunci se cheamă că, secondându-i îndeaproape pe țărani, voievodul de Muntenia și boierii săi locuiau mai des în căsoaie ceva mai breze decât cele ale moșnenilor, iar din când în când, se ascundeau într-un turn (construit totuși monumental și din piatră!) cu oarecare anexe, de nimeni știute ori bănuite. Că astfel stau lucrurile încă și în paginile adnotate, ne-o demonstrează viziunea de animare a vieții interioare a diminuatului de importanț㠄turn”. Câțiva străjeri-țărani din Arefu se dedulceau cu viața la etaje, călcări pe pardoseli anume, la gură de sobe din cahle și băutul din cisterna la fel de mare cât suprafața turnului. De am fi avut la dispoziție o listă lungă de turnuri astfel bagatelizate, presărate măcar la limita nordică a Țării Românești, către periculosul regat angevin opresiv ori de pe vremea dinastiilor amestecate, cu rosturi minore de strajă ori refugiu, aflate numai la mâna plăieșilor, aș fi fost mult mai dispus, decât sunt, să accept aceste funcții minimale, pentru o investiție arhitectonică excepțională de la nivelul secolului al XIV-lea. Pentru că, o constat cu tristețe, un astfel de „turn” pare a avea prea puține comparații cu ceea ce prezenta arhitectura contemporană, deopotrivă civilă și religioasă, a Țării Românești.

Funcțiile contradictorii ale „turnului singuratic”, sunt urmate în continuare. În faza următoare de analiză nu mai este un refugiu, ci un loc de supraveghere. Din punct de vedere strict militar, oricine ar putea invoca obiecții de fond: refugiul este pasiv, supravegherea are deja mari potențialități active. Atunci? Ce destinații reale acoperea „turnul” Poenarilor? 

Vin acum în fața aliniatului care îmi contestă una dintre aprecierile mai vechi: „Presupunerea lui A. Rusu că au existat măcar unele dintre curtine și în perioada anterioară nu se întemeiază pe nimic”. Adică, după Al. Madgearu în turn se intra direct de la etajul I, iar vecinătatea golașă a stâncilor și hăurilor ar fi completat simplu, restul. Pe domnia sa nu l-a interesat deloc toată paginația anterioară concluziei formulate de către mine, care stabilea componentele uzuale ale unei cetăți ori definea rosturile și funcționarea unui turn-locuință. Ar dori să ne convingă că doar în cazul Poenarilor, turnul era doar singur și fără vreun rost prea important. Că s-a mai prăbușit o parte oarecare din incinta cetății, cu cine-știe-ce aflat în ea, nu merită a fi discutat, în egală măsură. În adevăr, o asemenea credință nu poate fi clădită decât pe restricționarea lecturilor castelologice la realitatea internă și la concepțiile limitative de funcționalitate care îi stau alături.

Ca să-și întărească puterea argumentelor pentru minimalizarea rostului general și posibil al cetății Poenari, alte pagini de-ale mele îi servesc selectiv, ca argumente, de astă dată, favorabile. Deși toată discuția mea asupra terminologiei fortificațiilor timpurii i-ar fi putut cimenta opinia că avem de-a face cu noțiuni relative, care sunt contrazise consecvent de realitate, pentru Poenari, Al. Madgearu a ales să susțină că este doar un turn, pentru că domnia sa nu crede că ar fi fost cetate, iar Poenarii nu pot fi Argeșul din același motiv, din moment ce ultimul este menționat ca fiind cetate. Altfel spus, cu o terminologie lunecoasă se colează peste o construcție a cărei forme inițiale sunt voit simplificate.

Ei, bine, ca autor al exemplelor furnizate pentru turris și castrum pe care le invocă, țin să-i atrag atenția că în nici unul dintre cazuri nu putem ști ce se ascundea în spatele termenilor latini. Aceasta pentru finele secolului al XIII-lea, de când proveneau ele. Odată cu Angevinii, problema termenilor a evoluat însă esențial. Mai departe, exemplificările care urmează, tot de mine extrase, provin din secolul al XV-lea, când percepția realităților din teren și terminologia latină nu mai era deloc evazivă ori imprecisă, cum se afla ea cu două veacuri înainte. Adaug că citarea lui Györffy Gy. potrivit căreia termenii castrum și civitas, s-au înlocuit între ei este tocmai inversă: inițial, urbs și civitas desemnaseră cetăți, din a doua jumătate a secolului al XIII-lea revenindu-se la esențele latinei clasice, pe care le utilizăm în traduceri și astăzi. Întâmplarea face ca exemplele să fie împrumutate foarte nepotrivit, tocmai de la perverșii Cândești din Râu de Mori (Hațeg). „Turnul Colți” de la Suseni nu este obligatoriu un predecesor al cetății Colți, ci poate fi, concomitent, un apelativ al turnului ridicat peste altarul bisericii din aceeași localitate. Deci în localitate se aflau două turnuri, unul peste o biserică și altul într-o cetate adevărată. Oricum, din secolul al XIV-lea, nici unul nu era singuratic: unul avea o cetate, celălalt o biserică. În alt loc, termenul utilizat de către Cândești este cu atât mai suspect, cu cât donația cetății Hațegului, aceiași dribleri ai atenției forurilor publice au obținut-o fraudulos, susținând că ar fi doar „un oarecare turn ridicat deasupra localității Subcetate” și nu cetatea care fusese una dintre primele ale districtului. Măsluirea a ieșit la iveală abia peste ani buni, când fiul natural al regelui Matia, Ioan Corvin, a încercat să-și recupereze domeniul Hațegului. Atunci s-a văzut c㠄turnul” din Subcetate era, în adevăr, „cetatea” Hațegului[3].

Mai departe, non-echivalența dintre castrum și o cetate este susținută cu alt exemplu din regat, anume orașul Timișoara. Iarăși, este o realitate nefericită scoasă la bătaie, pentru că Timișoara a avut și cetate, și oraș. La fel de neinspirate sunt cazurile Băii Mari, Albei Iulia ori Orăștiei, care doar în interpretarea lui Ștefan Pascu nu au avut și cetăți. Toate au cetăți și astăzi vizibile, doar atât că unele nu sunt chiar la îndemâna celor care le vizitează doar zona centrală, actuală. Cred că istoricii transcarpatici, pentru care noțiunea de „oraș” este atât de degradată încât este, de fapt, cel mai des, un târg veșnic, nu ar trebui să utilizeze asemenea exemplificări care nu le sunt deloc apropiate. Tot la fel, urmându-l pe C. Rezachievici, care numai în chestiuni de realități instituționale și terminologice transilvane nu poate fi invocat drept expert, se acreditează faptul că se putea defini prin „castrum”, aproape orice realitate construită. Astfel suntem în postura în care, deși nu există nici cel mai mic indiciu că ar fi existat vreun oraș muntean la 1330, totuși Curtea de Argeș să fie o excepție. Dar, s-ar adăuga repede, izvoarele latine – singurele care dau informații topografice despre războiul cu Carol Robert, au refuzat să o recunoască ca fiind a românilor. Disocierea cetate-oraș nu este concepția mea personală. Este o realitate izbitoare care face ca cetatea Poenari să semene cu cetățile Liteni ori Deva, iar orașele Brașov și Cluj, cu nimic comparabil din Țara Românească. La mijloc pot introduce oricând și comparația târgurilor, dar colegii istorici din sudul și estul țării preferă să creadă nestrămutat că vechea statalitate dintre Carpați și Dunăre dispunea de o mare mulțime de „orașe” și doar de câteva cetăți, ale căror rosturi pot fi confundate între ele sau cu orice altceva. A măsura cu alte instrumente realități aflate în teritorii învecinate, numai de dragul de a avea urbanism, face parte dintr-o altă nesănătoasă concepție de a privi trecutul nostru mai luminos și mai bogat decât a fost.

În volumul Castelarea carpatică am încercat să transmit multiplu grava desprindere pe care istoricii urmăritori ai surselor scrise o au față de cadrele reale ale vieții epocii de care se ocupă. Este o variantă a complexului maiorescian de „formă fără fond”, la care, se pare, suntem condamnați a reveni până când vom înțelege deplin că o reconstituire istorică se face concomitent citind hrisoave, dar și asociindu-le corect cu ziduri ori obiecte arheologice, la fel de medievale ca și documentele scrise. 

Marele necaz al căutărilor de la Poenari a pornit, așa precum am mai scris-o, din insatisfacția generată de complexul descoperit arheologic la Curtea de Argeș. Observațiile foarte pertinente ale Terezei Sinigalia[4] nu au ajuns să fie implicate în noul discurs al lui Al. Madgearu. Fapt care este cel puțin nedrept. Dumneaei avusese prima pornire în a îndemna la căutarea unui alt plasament de cetate Argeș, fără să excludă teritoriul actual al localității Curtea de Argeș. Tocmai pentru că Poenarii au fost și sunt o cetate, iar Curtea de Argeș nu are așa ceva, deplin lămurit, tot la fel cum niciun oraș, nici la nivelul secolului al XIV-lea, nici mai târziu.

Eroarea se amplifică prin disperarea cu care Argeșul trebuie echivalat obligatoriu numai prin Curtea de Argeș. Ori „cetatea Argeșului”, ca și enigmatica și la fel de îndelung căutata „cetate a Dâmboviței”, putea fi egal regăsită pe 1. valea răului omonim ori 2 în ținutul cu același nume. Acesta este terenul logic în care ea trebuie să se fi construit. Preciziunile topografice, dragi oricărui istoric modern, s-au instituit doar pe măsura ocupării teritoriilor prin locații umane multiple. La fel s-a întâmplat în Transilvania, unde pe o arie de buni kilometrii patrați, din „Cluj” s-au desprins Clujul-Mănăștur, Clujul-oraș (traducere liberă după Kolozsvár város) și Cojocna (= Ocna Clujului), ori din Turda – Turda Veche, Turda Nouă și Ocna Turzii. Toate pe o arie de 5-20 km². O repet aici, precum am scris-o deja, Poenarii aparțin arealului și, din acest punct de vedere, au fost, sunt și vor fi o posibilă cetate a Argeșului.

Al. Maghearu socotește că locul/așezarea ar fi contaminat ulterior denumirea râului și regiunii. Dacă luăm la socoteală oricare dintre posibile origini ale topicului, nici unul nu se poate fixa la un punct precis care, doar el, ulterior să fi evoluat într-o „capital㔠(corect reședință) statală.

Tereza Sinigalia respinsese ideea reședinței domnești, cu valoare de cetate, pentru locația Curții Vechi, din Curtea de Argeș, fără să ne trimită mai departe decât în vecinătatea prea puțin scormonită a aceleiași curți. Tocmai pentru că a comparat rezidențele domnești din epocă, de la sud și nord de Țara Românească, Tereza Sinigalia a rămas cu totul dezamăgită de ceea ce i se punea pe seama lui Basarab I și după, urmașilor săi imediați.

Și domnia sa, la fel ca și mine, am simțit că oastea maghiară se întâlniseră la 1330 cu o realitate similară celor din Transilvania și Ungaria, adică chiar cu o cetate în toată regula. În fața ori lângă ea oștirea a poposit, ba poate s-o fost cucerit și ars. Un istoric militar ar trebui să se întrebe cât de a cetate seamănă curtinele descoperite la Curtea Veche. Cum de, în mod pozitiv, un „turn” (care, după mine n-a fost, dintru-nceput numai turn) de la Poenari ar fi fost mai capabil să suporte mai ușor un asediu decât gardurile de zid, fără turnuri de curtină, amplasate pe un teren cu foarte mică valoare militară, de la Curtea Veche? Aceste observații le-am formulat[5], dar Al. Madgearu nu a dorit să ne contrazică, deși ar fi fost obligatoriu.

Analiza valorii arhitectonice a „turnului” de la Poenari trebuia compensată cu cea paralelă și, eventual, contrastantă și relevantă a „cetății” Curtea de Argeș, în varianta de poziționare Curtea Veche. Or, dacă Poenarii a fost descalificat din noțiunea de cetate, pentru păstrarea ori întărirea calificativului similar la Curtea de Argeș, nici nu s-a schițat vreun gest de analiză. În această situație, un lector atent ar putea aprecia că dacă dreptatea a acoperit realitatea Poenarilor (nu este cetate, nu este Argeș!), Curtea Veche din Curtea de Argeș este înconjurată de o prejudecată istoriografică, nu și de o argumentare constructivă, pe măsura destructivismului aplicat locului care nu convenea. Pentru un obiectiv se demonstrează că nu ar fi nici cetate, nici reședință, celălalt este pur și simplu, ambele la un loc, fără ca vreuna dintre îndoielile aplicate primului punct să fie încercate și pe seama sa. Până la urmă, se naște întrebarea dacă cineva ar ști cum trebuie să fi arătat o cetate în general, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, și în particular numai cea a Argeșului. Doar astfel, cu șablonul imaginat, „adevărata” cetate a Argeșului ar putea fi deplin recunoscută ca atare. De fapt, ne-am întors din nou la o discuție prea focalizată, care nu ține seama de vremuri și similarități posibile. Pentru că nici una dintre „cetățile” Argeșului nu putea arăta altfel decât se construia între anii 1300 și 1350.

Iar în loc de concluzie, aș scrie doar că, pe cât se pare, nu există încă capacitatea de a recunoaște locul care s-a numit odinioar㠄cetatea Argeșului”.

 

Adrian Andrei Rusu


 

[2] Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania și teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV). Cluj-Napoca, 2005, p. 492.

[3] Vezi Adrian A. Rusu, Cetatea Hațegului. Monografie istorică și arheologică, în Sargetia, 16-17, 1982-1983, p. 344; idem, Ioan de Hunedoara și românii din vremea sa. Cluj-Napoca, 1999, p. 211-212.

[4] Arhitectura civilă de zid din Țara Românească în secolele XIV-XVIII. București, 2000, p. 27-28.

[5] Castelarea carpatică, p. 492-493.

Back