Informații despre două cetăți medievale maramureșene

 


     

 

De ceva vreme, folosind din plin șansele de finanțare ale unor programe transfrontaliere, colegii medieviști maghiari, din comitatul Szabolcs-Szatmár-Bereg, au împlinit o serie de cercetări care se reflectă din plin și asupra unei părți din actualul teritoriu al României. Majoritatea acestor realizări, care privesc Evul Mediu, au fost semnalate[1].

În limitele acestei note se va face semnalarea unor informații noi care rezultă dintr-o singură lucrare de informație, privitoare la așezările vechiului comitat Sătmar.

 Bech/Becs (jud. Maramureș). O asemenea localitate nu mai există astăzi. Se afla pe malul drept al Someșului, în preajma orășelului Seini. Nu este o scuză pentru faptul că nici un repertoriu românesc nu a cuprins-o vreodată[2]. A fost o cetate regală a cărei dată de fundare nu se cunoaște, ca multor altora, ce apare menționată în anul 1364 (castrum suum regium Bech nuncupatum), când este donată de regele Ludovic I, lui Balc și Drag, voievozii românilor[3]. Cei doi urmași ai alungatului reprezentant al autorității regale angevine din Moldova, poartă mai departe particula de nobilitate legată de numita localitate, până la sfârșitul secolului al XIV-lea (1393). Este cea mai bună dovadă că cetatea nu numai că a fost stăpânit-o, dar o vreme – câteva decenii – s-a și rezidat acolo. În 1424 la divizarea moșiei, pe seama urmașilor donaților, notarii au menționat că un locus castelli rămâne proprietate comună[4]. Nici că se putea o încheiere mai evidentă de istorie: cetatea fusese abandonată, dacă nu demolată și distrusă, și numai locul ei era cunoscut.

Rațiunea acestei istorii scurte, care nu a depășit un veac, pare să rezide nu doar în necesitate ieșirii din indiviziune a stăpânilor ei, ci de apropierea cetății de la Seini, care fusese poate construită de către nobilii Pok din Medieșul Aurit. Din anul 1335, avem o Zynyrwarallya[5], adică localitatea „Sub cetatea Seinilor”, nume ce reclamă prezența unei cetăți în directă relație cu Seinul[6].

Am putea chiar admite că geneza celor două fortificații atât de apropiate a fost reciproc motivată, fiecare având rolul de a opri extinderile vecinilor prea ambițioși. Implicarea domeniului regal este iarăși o chestiune neclară, construcția putând fiind inițiată de administratori regali, tot așa cum se putea confisca de la niște foști rebeli care o înălțaseră înainte.

În microzona despre care vorbim, istoria ulterioară a validat doar progresele cetății de la Seini, și pentru că familia Drágfi își urmărea interesele mai către sud, spre Chioar și Ardud.

Chioar (jud. Maramureș). În lucrarea personală la care m-am referit, sinteza de istorie a cetății Chioar era tranșată astfel: „Este menționată după 1372 (document fără dată), ca o cetate regală, iar la 1378 este dăruită pe veci fraților Balc și Drag, foști voievozi ai Maramureșului. Va rămâne în stăpânirea [familiei] lor în întregul Ev Mediu (Engel P., Archontológia. I, p. 351)”[7].

            Acum intervine o corecție importantă. Este vorba despre un scurt interludiu în care Chioarul a fost răpit și stăpânit de un foarte cunoscut personaj al istoriei noastre medievale. În anul 1491 se afirmă într-un act regal al lui Vladislav al II-lea, că cetatea a fost confiscată cu forța de la Nicolae Drágfi, de către Ioan de Hunedoara[8]. În 1447, Ioan de Hunedoara a fost prezent în localitatea astăzi dispărută, numită Balkfalwa, unde a emis mai multe acte. Satul în care se găzduia fusese odinioară în domeniul Băii Mari, dăruit la 1411 despotului Ștefan Brankovici, de către regele Sigismund de Luxemburg, împreună cu un larg și generos domeniu[9]. În 1424 satul a ajuns iar la Dragfiești[10]. Motivația transferului, formulată abia în anul 1491, ar fi fost aceea că satul, împreună cu altele (Dumbrăvița, Unguraș, Rus, Sindrești, Șurdești)[11], ținuse din vechime de cetatea Chioarului, stăpânii nobili nefăcând în acest caz decât o cuvenită reparație fostei castelanii, prin refacerea vechilor sale hotare. Fără să știm dacă pe vreun temei corect sau prin abuz, stăpânirea se contrazicea cu cea pretinsă de către cetatea de lângă Baia Mare. Prezența guvernatorului a modificat însă complet raportul justiției, dându-i probabil un curs insolit: satele au fost atașate cetății de lângă Baia Mare (Aszonypataka, Rivulum Dominarum, probabil cea de pe Valea Borcutului), dar a intervenit și o „pedeaps㔠aplicată Dragfieștilor, prin confiscarea suplimentară a cetății de la Chioar.

            Lovitura este una dintre cele pe care Ioan de Hunedoara le-a aplicat cu maximă măiestrie pentru rotunjirea domeniului său guvernatorial, din ce în ce mai ocult împletit cu al său personal. Situația a rămas neschimbată până cel puțin în anii 1453-1454, adică până când, la revenirea regelui de drept și reechilibrarea forțelor interne, fostului magnat atotputernic i s-a pus în vedere tranșant să rezolve toate problemele de stăpânire litigioase. Desigur, nimic nu a fost atunci definitivat, iar fiul săi regal a moștenit, cu deplin beneficiu, aranjamentele tatălui. În acest caz putem să lămurim de ce nu a existat vreo relație strânsă de colaborare dintre Ioan de Hunedoara și magnații de origine românească din familia lui Dragoș. Lucrurile schimbându-se în vremea regelui Matia, s-ar putea trage concluzia că cetatea Chioarului a revenit destul de rapid în mâinile foștilor ei stăpâni. Doar că succesul lor a fost parțial, pentru că satele confiscate atunci au trebuit să aștepte moartea lui Matia (1490), pentru a fi revendicate și redobândite.   

            „Năpăstuitul” din anul 1447, nu este altul decât tatăl cunoscutului voievod al Transilvaniei, Bartolomeu, și al fraților aceluia, Francisc, Gheorghe, Petru și Ladislau. Faptul că în 1456, persoana lui Nicolae Drágfi a fost implicată în începerea construcției cetății Ardudului, cu acordul explicit al regelui Matia, ar mai putea sugera și alte nuanțe ale jocurilor de stăpânire încercate de către noi.

            Tot la 1491 se pare că a fost făcut transferul din comitatul Sătmar, în cel al Solnocului Interior, al numitelor așezări.

 

Adrian Andrei Rusu


 

[1] A se vedea www.medievistica.ro Noutăți editoriale.

[2] Cel mai recent, este al nostru, din Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania și teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV). Cluj-Napoca, 2005. Era deci cazul să operăm noi înșine o corecție, înainte chiar ca ea să ne fie oferită de către vreo colegială notă ulterioară.

[3] Original în copie la Arh. Naț. Magh. Budapesta DF 252.599, cu ediții în Törtenelmi Tár. Budapesta, 1889, 551-552; Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania. Veac XIV, vol. XIV (cu datare greșită).

[4] Németh P., A középkori Szatmár megye települései a XV. század elejéig. Așezările comitatului medieval Satu Mare până la începutul secolului al XV-lea. Nyíregyháza, 2008, p. 25-26, nr. 44.

[5] Documente privind istoria României. C. Transilvania. Veac XIV. III, p. 252.

[6] Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică…, p. 532.

[7] Ibidem, p. 511.

[8] Arh. Naț. Magh. Dl 27.972. Németh P., A középkori Szatmár megye…, p. 15, nr. 28.

[9] Arh. Naț. Magh. Df 273.747.

[10] Németh P., A középkori Szatmár megye…, p. 15, nr. 28.

[11] Ibidem, p. 70, nr. 111; p. 137, nr. 223; p. 205, nr. 333; p. 257, nr. 416; p. 268, nr. 434.

 

 

Back