Despre „nașterea” unui doctor în castelologie, la Universitatea din Oradea

 


     

 

Domnul Sorin Gabriel Ionescu este un distins profesor la Colegiul Național Bănățean din Timișoara. Apreciat de elevii săi și, cam atât. Destul pentru un dascăl dedicat, care știe cât poate și până unde îl țin puterile. Dar, Sorin Gabriel Ionescu nu s-a mulțumit doar cu atât. Probabil gândind că un doctorat îi aduce mai ușor gradul didactic I, s-a îndreptat către Universitatea din Oradea. Acolo a găsit toată înțelegerea de care avea nevoie și a primit o temă cu numele „Arhitectura medievală militară din Banat”. Conducătorul de teză s-a ales ușor prin profesorul universitar Ioan Godea, care este acreditat oficial, cum o recunoaște pagina universității, în „domeniul etnologie și muzeologie”[1]. Aceasta nu l-a împiedicat pe Ioan Godea să se cam amestece prin toată arhitectura istorică, elaborând chiar și un volum de sinteză pe care, din păcate ori din fericire, nu-l prea citează specialiștii.

Nou doctor de cetăți s-a născut la 29 iunie 2010[2]. Ca peste tot, a fost nevoie de votanți. Adică profesorul universitar Adrian Bejan de la Timișoara, profesorul universitar Alexandru Avram de la Sibiu, cercetătorul principal I, Dumitru Țeicu de la Reșița[3]. Pe lângă calificarea conducătorul de doctorat, deja arătată, Adrian Bejan se ocupă de perioada migrațiilor, Alexandru Avram este specialist în istoria artei premoderne. Ambii au cochetat, în urmă cu foarte mulți ani, cu cetățile, primul săpând cetatea Jdioara, celălalt încercând o sinteză documentară și de monumente, pentru cetățile timpurii ale Bihorului. Singurul cu adevărat în temă, este cel din urmă om al comisiei, Dumitru Țeicu. Să o numim cu dreptate, o comisie de conjunctură și, chiar de prieteni, fără prea mare gânduri de „specialitate”, „profesionalism” etc. Toți au fost încântați de către produsul istoriografic și acord㠄foarte bine”[4]. Probabil cel mai încântat ar fi fost Dumitru Țeicu care și-a văzut continuată cercetarea zonală, ba chiar și depășită cu brio. După acea clipă, presa timișoreană, cu un oarecare temei, îl socotește specialist în „arhitectură medievală”, pe Sorin Gabriel Ionescu[5].

Să pornim de la introducerea prin care se relevă că autorul nu s-a manifestat în nici un chip în domeniul său doctoral. Ba chiar, nici alte publicații ale domniei sale nu sunt vizibile pe nicăieri, nici măcar din semnalări. Deja este o problemă, pentru că, chiar și în cazul doctoratelor străvechi, li se cerea doctoranzilor minima prestație istoriografică publică în domeniu. Așa încât, la Oradea, etapa a fost ocolită cu seninătate de oameni responsabili față de cultura noastră istoriografică. Conceptul acum lansat este cu atât mai prețios, cu cât se demonstrează și în cele de mai jos.

Ca pentru oricare nou doctorat, candidatul a fost obligat formal să-și afișeze rezumatul tezei. Așa ca să ne-arate ce a vrut, ce a făcut și cum s-a argumentat pentru a deveni un doctor în istorie. Cu el sub nas ne putem face o imagine revelatoare la adresa laboratorului doctoral, cu amestecul prin oale istorice al domnilor profesori citați, și cu greul sigiliu de prestigiu și acreditare de rețetă, al universității de pe unul dintre Crișuri.

Din primul alineat al rezumatului, rezultă că există un mixaj major în a înțelege ceea ce fusese o cetate. Adică înregistrăm un cancer chiar la capul subiectului. Referința se face numai la cetatea regală, ca și când altele nici nu ar fi existat. Este ca și când s-ar afișa că autorul habar n-are cu ce vrea să se ocupe. Deja este „bine”!

Nemulțumirea autorul se îndreptă către predecesori nenumiți sau necitați, care „rareori [au avut] o discuție globală cu privire la arhitectura cetăților medievale din Banat, întemeiată pe informațiile furnizate de sursele arheologice și istorice” (p. 1). Ca atare, „perspectiva arhitecturii” este cea care-l interesează pe autor. Aceasta în condițiile în care circa 70 % din cetățile teritoriului au fost distruse sau se găsesc într-o stare lamentabilă de ruine. Suntem convinși că același Dumitru Țeicu a elucubrat de încântare la asemenea aprecieri, care-i priveau în cea mai mare parte scrierile îndeajuns de proaspete. De o fi fost supărat sau nu, este evident că a fost sau s-a potolit singur, declarându-și chiar admirația față de noul text, cu un „foarte bine” scris manu propria.

Grave carențe se relevă deja din expozeu continuat la p. 2. Se scrie despre realități care implică pe voievozi sau boieri! Un amestec fals de-a dreptul, pentru situația teritoriului. Candidatul/doctorul nostru nu știe oare nici în această clipă, care erau hotarele voievodatului Transilvaniei? Are oare vreo știre secretă despre boieri pripășiți prin Banat?

Le fel de anacronică este utilizarea „feudalismului târziu”, de dincolo de mijlocul secolului al XVI-lea, până în secolul al XVIII-lea. Aici, sigur doctorul nostru trebuie legat mănunchi de toți membrii comisiei și făcut în bloc de râs! Să mai gândești astfel, la vreo două decenii de la „libertatea gândului” și în istorie și față de marxism, este o mărturie de granit la nivelul de pregătire și transmisie a conceptelor de specialitate. Așa se dovedește că o garnitură zdravănă de dascăli universitari deversează senin concepte moarte și de-a dreptul rușinoase, de la Oradea, Timișoara și Sibiu. Domnilor, în asemenea condiții, nu putem decât să vă susținem grabnica ieșire la pensie și ascunderea într-o liniștită viață de crescători de porumbei sau acvariști.

Nevinovăția de autor, aplaudată de aceeași comisie, se prelinge în puținătatea paginilor rezumatului doveditor. „Metoda monografică și metoda structurală”, sunt de-a dreptul magnifice, doar că nu se văd. „Cercetarea noastră a pornit de la premisa unității de materie primă, tehnici de construcție și planimetrie a fortificațiilor medievale de pe teritoriul Transilvaniei și Banatului”, zice un alt mare adevăr descoperit. Cu făină și cuptor la fel, se poate face altă pâine în Banat, decât în Ardeal?

Omul nostru, scrie despre „porțile culoare” (p. 5), tot ca să priceapă mai bine comisia sa. „Se remarcă folosirea în totalitate a zidăriei de piatră de râu (bolovani rotunjiți adunați din albiile râurilor) și de piatră brută sau piatră de carieră (blocuri de piatră neregulate ca formă și mărime extrase din cariere), legată cu mult mortar” (p. 7, sublinierile autorului) – trebuiau clar exprimate și dădăcite, iar pentru priceperea ignoranților cu acces la text! Uite așa cetatea „s-a dezvoltat în jurul unei curți patrulatere, având un plan de formă pătrat㔠(p. 8), ne lămurește mai departe opusculul, ca nu cumva să vedem patrulaterul în vreun contur de elipsă. A există vreo formă superioară de adresare conducătorului și comisiei, pentru a ne le jigni capacitatea intelectuală? Sau.. [e foarte grav, ne-am oprit!].

Toată lectura celor sub 20 de pagini nu este decât o pastișă de lucrări românești din ultimele două decenii. Obligat, autorul sare peste turci, pentru că habar n-are de ce vor fi făcut și, din păcate, nici textele inspiratoare nu existau. Despre secolul al XVIII-lea, abia dacă mai are vreme să rezume ceva: ori nu știe, ori a observat că se lungise prea mult, față de cerința reclamată de procedurile doctorale și capacitatea portalului gazdă.

Nimic nu este original în acest text. Ba mai mult, felul cum apar, nescoase, trimiterile la ilustrații, totul este un copy-paste din paginile opului doctoral. Profesorul nici rezumat nu știe face. Metodologie, scris academic… mofturi, domnule!

Bibliografie finală nu există. Știm că nu este o creație folclorică, dar elementar și formal, o listă trebuia să existe. Nu pentru că am fi dorit să se vadă de unde și-a tras înțelepciunea pastișată Sorin Gabriel Ionescu, pentru că aceasta este străveziu de vizibilă.

            Aceste „calități” și „metode” s-au încoronat la Oradea, cu largul amestec complice și înroșirea palmelor aplaudante ale unor universitari care sunt în prag de tras la umbră deasă. Să le dorim încă viață lungă, fără să încerce vreodată să utilizeze patalamaua doctorală pe care au stârnit-o, lăsându-o semnată doar de către alții, la vreun compartiment de igienă rurală.

            Ne va rămâne însă un doctor, care, poate naiv, va crede că chiar merită să-și tatueze titlul pe pulover. Dacă o va face, ultima noastră recomandare este să-l poarte numai în Republica Swaziland.  

 

Costina Doctorescu-Vobanovici


 

 

 

Back