Stăpâni de inele, în și pe lângă cetăți.

John Ronald Reutel Tolkien în viziuni vechi și noi.

Românii și poveștile lor cu cetăți anodine

 


     

De la publicarea trilogiei lui Tolkien, Stăpânul inelelor, a trecut o jumătate de veac. Americanii l-au înfipt bine în conștiința societății de consum. Iar după film, s-au găsit chiar și unii care să deschidă cartea care a demarat avalanșa.

De ce ne ocupăm și noi cu el? Pentru că, avem o direcție de studiu curtat㠖 iarăși nu la români! – care se ocupă de mitologia, metafora sau motivul cetății de la ieșirea ei de pe piața utilitară, până la zi. În acest mare capitol s-a înscris și englezul nostru. Ba mai mult, și-a însoțit fanteziile cu desene proprii. Era cu siguranță mai intuitiv, dacă nu chiar de descris după aceea, în cuvinte.

Pe urmă a avut nevoie de niște buni „storcători de bani din piatră seac㔠pentru a fi servit așa cum place astăzi: adică nu citit, ci văzut. În 1977, o versiune animată nu a avut decât un succes relativ, pentru ca filmările din 2000-2004 să devină mega-producție, cu beneficiul, între timp introdus, al efectelor digitale. Piața era deja coaptă pentru absorbție. Alte năzbâtii scrise cu ani în urmă fuseseră desprăfuite și puse în filme. Alături de vampiri, s-a descoperit ce bine se înghite povestea bine asezonată cu de toate.

Ca afacerea să se numească așa, a apărut asociația fanilor, pagini web speciale (http://fan.theonering.net/rolozo, http://www.waofthering.net/movies/photos, http://www.derherrderringe.de etc., cu scuze că le cităm doar pe cele din Germania), atlase cu lumea parcursă de Frodo și ciracii săi, evident și detalii din scenografia care a născut filmele.

 

În jurul turnurilor se concentrează miezul răului. Hobbiții cei buni stau într-un fel de ferme, elfii prin copaci, după ce Nagothrond a fost uitat, gnomii prin găuri de pământ ori stâncă (Moria), iar rohanilor le plac prea mult caii ca să tânjească pre mult la țarcul de zid. Orthanc din Insengart (fig. 1 – desenele aparțin autorului romanului), Tirith (fig. 2), Ithil și Morgul nu sunt decât niște donjoane megalitice. Adică sunt dotate cu funcții medievale dar sunt rude cu primitivismul montorilor din Stonehengue. Turnurile pot ori nu să fie escaladate. Teoretic și cinematografic. Peste toate, turnurile sunt arhitectonic imposibile. Dimensiunea trebuia obligatoriu să se așeze lângă un zgârie-nor trainic. Impozante, dau impresia dominatoare ori transmit aceeași sentiment. Cine e tare, trebuie obligatoriu să fie și înalt, cu echivalare de „tare”. Doar dacă ne-am imagina cine era capabil să deschidă poarta de la Barad-dûr (fig. 3) ori cea de la Mordor, ne-ar cuprinde durerea de cap. Au imagini generale, după care te trezești pur și simplu în ele, stând doar în planurile secunde ale învârtitorilor de verigi și râvnitorilor lor. Tot urci în ele, ca să regăsești cu regret un personaj bătrânel (Saruman ori Sauron), dar cu mușchi ascunși în mâneci largi, ceva mai sinistru, e drept, care nu are o saltea ori o chiuvetă. Ori, și mai anost, dai peste un ochi imens de plasmă, cu reflector în dotare.

Mai realist, HelmŽs Deep, lasă totuși impresia că vajnicii rohani au angajat ceva ciclopi care să le pună zidurile în ordine, după care ei s-au apucat doar să crească cai și zidurile să le coloreze cu sânge. După victorie, neapărat ciclopii ceia trebuiau rechemați să pună la loc mândrețea aia de ziduri prăbușite. Dar cum copacii sunt ei înșiși niște vietăți, problema eșafodajelor ar fi fost cu adevărat foarte gravă. Rezolvarea ar stat, sigur, în vreo vrajă albă (Gandalf) care ar fi pus pietroaiele la rând, le-ar fi sudat și apoi le-ar fi și tencuit cât de frumos se poate, într-o singură culoare. În tabăra opusă, poți să-i vezi pe zecile de mii de orci, îngrozitori de urâți, cu dinții cariați, murdari și rufoși, dar muncind pe brânci, ba spetindu-se și cu mașini de asediu. Bătaie de joc la adresa muncitorimii de fabrică? Cam. Te-am prins la capitolul resentimente sociale, domnule autor!

Natura e, adesea, o fortificație. Ceea ce sună familiar din multe alte trăsnăi fanteziste ori mai puțin. Dacă te sui pe un munte aproape la fel ar fi ca la o escaladă de curtine. Dacă ai intrat într-o galerie, neapărat ea trebuie să ducă ocolit înăuntru locului altfel de neaccesat. E „tunelul” misterios care face parte din „zestrea” de imagine a majorității fortificațiilor lipsite de istorici bătăioși. Și o încrengătură de arbori (Caras Galadon) poate fi un zid ori o prisacă, cum vor fi făcut-o și pe la noi cei care vroiau să-i oprească din plimbări prea libere, pe încălecații căutători de noi pășuni, fete și femei născătoare de copii cu ochi mai puțin oblici și pomeți prea proeminenți ori pur și simplu nevoiași muritori de foame, gata să scoată ultimul polonic de tocană de urzici din ceaunul aborigenilor vorbitori de dacă îmbunătățită.

În final, puține vorbe despre echipamentul uman. El e preluat, în cea mai mare parte, din perioada secolelor XI-XIV. Nu în totalitate, pentru că armele albe ar fi fost prea puțin haioase combinate cu veșminte din inele de sârmă și plăci metalice ici-colea. Și așa, cămașa de zale arăta ca o urzeală din paiete. De aceea, s-au pus pe actori componente zdravene de armuri fabricate în jurul anului 1500 (Aragorn vorbind ostașilor). Nu pe toți, evident. Cum ar fi arătat un gnom la conservă? Cum ar fi urcat așa înzestrat, pe elefanto-mamutiform, sprintenul elf săgetător? Spiritele cele încălecate pe dragoni, puteau avea și coifuri cu antene multiple, cu condiția să știe să-nvârtă foarte bine propriile lor arme în aer. Ei, dar ce contează? Povestea să fie colorată. Pentru american, australian ori african, sunt bune toate. Pentru un european mai rafinat ar fi, cum este tot ce iese din uzina de vise tinzătoare către oscaruri, recte cam tras de păr, bun pentru creștinul în espadrile.

 

După excursul de mai sus, m-am îndemnat a face o comparație. Am vrut să fac o constatare despre cum și ce spun poveștile românilor despre cetăți.

În primul rând am observat că nu prea există vreo fermitate la numire. I se spune și palat ori castel. Depinde de culegător ori de ispirescială. Bietul Creangă, ce știa el de normativa arhitectonică a cetății, din bojdeuca lui…

Acolo trăiesc împărații (Roșu, Verde) și zmeii („Zeilor”, mare, mijlociu și mic). „Stilistic” hardughia e cutremurător de nedescris: iarăși „mare și frumoasă”, uneori de aramă, argint ori aur, ceea ce, în paranteză fie scris, ar fi o prostie gratuită. Cine Doamne ar putea tropăi sau dormi într-un container multi-compartimentat, făcut din argint? Poate fi bun doar în ideea de a reveni la el și a-l desface în bucăți de făcut jetoane la Monte Carlo. Nici măcar colea o poartă oțelită. Palatul ori cum i-o fi zicând, are cel mult o poartă nu-știm-cum, care trebuie bubuită ca semn de sosire (Greuceanu), o sală unde se face cheful de nuntă ori altele de orice prilej (fericitul sughiț de joi al stăpânului), eventual o odaie de domniță care trebuie păzită. Și… am terminat.

Palatele-cetăți nu sunt nici „simboluri de clasă”, nici obiecte de invidie, pentru feți-frumoși ori băieți de țărani înzestrați, sunt acolo doar pe planul trei. Aici rezistă bine o comparație cu filmul american, doar că planul trei românesc ar fi plin de fum ori aburi. Important e că, până la urmă, există. Pădurea-fortificație nu se găsește decât ca ceva ostil, care trebuie obligatoriu răzbătut repede până la țintă. După pădurea-tomberon de gunoaie, te întrebi de unde a extras românul zicala „codru-i frate cu românul?” Poate din experiența altor popoare… Muntele-cetate? Aș! Da, coliba moșului și babei, pe care bietul porc-vrăjitor o transformă atât de adânc încât povestitorul nu are cuvinte să o poată descrie. Ar fi și asta o analiză de subtext: ceea ce era magnific, rămâne fără cerneală și vocabular. Și cu zmeii era la fel: atât de cumpliți erau „că nu se poate povesti”! Bunăă, dar ieftină chestia. În fond e gol de bagaj epic și stilistic ar spune literatorul.

Dacă e să mai facem o comparație, tot cetățile stau mai bine. Vedeți cât de des apar personajele religioase (popi, sfinți – dacă Sf. Vineri e o sfântă adevărată!?) în povești și veți ajunge la înțelepciunea că tot cu cetățile stăm ceva mai bine. Deh, credincios de la natură, românul era tot atât de plin de cetăți încât să le mai tragă în povești nici că avea zor.

Ei, desigur, recunosc că nu am avut șansa să iau la rând ediții ilustrate cu basmele noastre. Să văd cum s-au dat peste cap artiștii plastici a arăta din ce a ieșit, către saga lui cu spâni răi, Harap Alb. Mă tem însă că mai toți au făcut vreun cocktail din imagini Peleș-Bran-Hunedoara ori s-au luat după ilustratorii fraților Grimm.    

După un asemenea „bagaj” dobândit din poveștile bunicii ori lectura educatoarelor, nu e de mirare că în aceeași țară, nici măcar istoricii nu prea știu ce este aia o cetate. Trebuie să vină deci manipulatorii lui Tolkien ca să ne coloreze cenușiul și să ne așeze scobitori între pleoape pentru a băga de seamă că noi chiar avem decoruri reale! Până la urmă, Făt-Frumos putea locui și într-o biserică fortificată, nu? Dacă dorim, putem ceva învăța și din Tolkien.

 

Folosindu-se de:

The Lord of the Rings. Illustrated by Alan Lee. London, 1991.

Rainer Zuch, Burgen und befestigte Anlagen in J. R. R. Tolkiens Fantasy-Epos „Der Herr der Ringe”, în Marburger Corespondenzblatt zur Burgenforschung, 3, 2001-2002, p. 49-73.

 

A sintetizat, cu ajutorul neprecupețit al Redacției Medievisticii:

 

Richard Preznicevski

 

„Ș-am încălecat pe-un crenel,

S-o vedem pe Cosânzeana sub el”

 

Back