Uși care nu duc nicăieri, console stinghere, spații foarte strâmte

(Amintiri despre igiena din cetăți)

 


  

            Nu de mult aminteam despre absența cultului băii la români. Dacă aș adăuga și povestea lipsă a latrinei, atunci mai că s-ar putea trage concluzia că am avut grave probleme de igienă personală și publică în istoria noastră. Ar fi normală constatarea după ceea ce constați că se întâmplă astăzi: în orașe WC-ul public este rar sau sinistru, la țară cel familiar a rămas tradițional, de la parul de sprijin din fundul grădinii oltenești, la instalația fățoasă, cu faianță, dar care nu este folosită, din casele țăranilor-snobi ardeleni. Până și noțiunea de „umblătoare” face mărturie la ceva care nu este permanent, unde te preumbli fără țintă precisă. De aș căuta și mai insistent tot nu aș putea descoperi vreun termen neaoș care să desemneze realitatea. De unde s-ar putea deduce că dacă nu avem un nume, se cheamă că nici realitate nu exista. Raportându-mă la eleganța unui termen german, atunci aș inventa, poate, „lepădătoarea”. 

Nu pot comenta suficient de înțelept ardelenescul „budă”. În loc să fac vreo neiertată apropiere la fosta capitală a regatului Ungariei (vezi, parcă neconvingătorul, DEX), aș prefera să aștept explicația de la un etimolog. Oricum, zicerea „suntem în budă”, marchează senzual o stare socială aproape generalizată și deloc înfloritoare.

De relativ timpuriu, iconografia ne indică prezența „colacăi” ori „latrinei”. Denumirea pudică de astăzi (WC) este un englezism care se traduce prin „apă închis㔠(wather closed) și nu se aplică decât instalațiilor care dispun de apă curentă precis manevrabilă. Spre deosebire de romani, unde era spațiu de socializare, cu bănci dotate cu găuri în șiruri, apă curentă de canal, bureți de șters și sclavi specializați, în Evul Mediu, locul a devenit discret, de o intimitate care a dat expresia „locul unde și împăratul merge singur”. Este bine de știu că nu tocmai de la început, pentru că desenele vechi ale mănăstirii St. Gallen (din anul 820), dau ca prezente spații în care existau încăperi duble, până la altele cu 18 posibilități concomitente pentru călugări.

Evul Mediu târziu aduce des în față deja latrina privată, extinsă în aproape toate mediile europene. Există deja o specializare pentru copii (fig. 1), versiuni mobile pentru simandicoși (fig. 2), ironii la adresa celor care nu-i găsesc intrarea (fig. 3) ori cad din instalație, fie pentru că ar fi fost veche, fie pentru că uită cum trebuie corect folosită (fig. 4).

Ce legătură au însă asemenea amenajări umane obligatorii, dar cu false pudori neurmărite de către o parte din istorici? Precum se știe, același Ev Mediu a creat treptat o arhitectură specifică, în care trebuia amplasată și această utilitate. Evident, ajungem și la cetăți, ca fiind locuri în care nu se trăgeau doar chefuri ori se pregăteau lupte eroice, ci se chiar trăia obișnuit, prin oameni ceva mai pretențioși decât cei cu case pe jumătate înfipte în glie și acoperite cu uscături de baltă.

Cel ce privește unele ziduri goale din ruinele noastre, nu se poate să nu bage de seamă prezența unor detalii aparent fără sens. Pe câte un perete lis, răsar dintr-o dată două console izolate de piatră. Să le vedem numai pe cele de la cetatea Brâncovenești (fig. 5) ori Șiria (fig. 6). În altă parte, nu sunt console asemănătoare, ci două lăcașuri de bârne izolate (împrumut, pentru a nu mai căuta, un exemplu din cetatea arhiepiscopiei de Agria/Eger, Ungaria fig. 7), însoțite de câte un ancadrament de ușă care te-ar conduce direct în șanțul de apărare, prin cădere liberă. Mai sunt și cazuri în care cele două elemente – consolele și ancadramentele – se asociază. Ar fi exemple la Cristian (jud. Brașov), unde sunt chiar două, la două turnuri diferite (fig. 8 și fig. 9), ori pe zidurile care înconjoară Mănăstirea Probota (fig. 10). Cetatea Hunedoarei este dintre cele mai înzestrate cu ancadramente de „uși în gol”, lăsate astfel de către șirurile de restauratori neînțelepți, care au mai avut și grija de a elimina vederea fostelor console ale vechilor gherete care stăvileau avansul către nimic ori închipuită sinucidere.

Rar, mărturia a rămas cu totul întreagă, stârnind fantezia „înțelepților” de arhitecți ori a vizitatorilor profani. Cel mai notoriu exemplu mi se pare a fi cel de pe fostul turn-locuință al greavilor din Ațel (fig. 11). Este o adevărată cabină, cu pătrundere specială dinspre interior, prin grosimea zidurilor, planificată dintru-nceput. Nu are rost să ofer detalii. În general, ele nici un mai există, dar ne putem ușor imagina că, la fel ca și în restul turnului, spațiul de singurătate era și el lambrisat, pentru a deveni mai confortabil.

Un inventar general al mărturiilor urmărite ar fi acum greu de făptuit pentru România. Dar este foarte limpede că exemplele de care dispunem sunt mai numeroase decât s-ar crede.

Ei bine, ca să convingem cu adevărat că nu batem câmpii cu o temă nonconformistă, va trebui să recurgem tot la asemănările din alte părți, care au nume de identificare oferit fără greș de către cei care le dețin ori s-au ocupat în vreun fel de ele. Să începem cu o reprezentare iconografică, din anul 1483, care redă fortificația germană de la Sargans (fig. 12). Desenul este cu atât mai convingător, cu cât s-a marcat și dâra dejecțiilor care nu au căzut direct în șanț. Imediat, după un asemenea exemplu, pare a se lămuri și sursa amprentei de sub consolele de la Șiria (fig. 6). Apoi se pot privi, spre comparare cu realități conservate până la mulți ochi care privesc, fără să și înțeleagă, ca dintre exemplele foarte multe, frumoasele amenajări în piatră de pe turnurile Pragăi, care străjuiesc podul lui Carol de Luxemburg (fig. 13). Mai atașez o alta, de pe un turn de incintă al orașului Florența (fig. 14). Oricând de încărcat a fost plănuit și realizat turnul de secol XIV, tot s-a avut grijă ca el să nu fie lipsit de un auxiliar prețios. Mărturii germane ne lasă să înțelegem că anume auxiliare vor fi dispărut în timp. Este vorba despre scocurile de lemn care coborau din gherete până la nivelul solului (fig. 15). Ele erau obligatorii în puncte unde golurile nu erau orientate către șanțul de apărare. Dar, în alte părți au funcționat și canale speciale în chiar grosimea unor ziduri; ușor de confundat cu amprenta unei bârne-tirant putrezite cu vremea ori a unui simplu scoc pentru eliminarea apei pluviale.

În restaurări cuminți și atrăgătoare pentru turiști, spațiile de singurătate și concentrare neintelectuală au fost refăcute, nu doar pentru amuzament, ci și pentru a indica precis c㠄strămoșii” se folosiseră de ele. Am putea să le apreciem și ca un fel de exemple morale: „dacă până și cei de acu patru sute de ani, foloseau așa-ceva, păi atunci noi să fim mai prejos?” Atracții de acest fel se pot cita la cetatea Gyula (Ungaria) ori în șirul de căsuțe de pe Zlata Ulica, din cetatea pragheză (fig. 16).

Latrinele au fost așezate mai ales în palate și turnuri. Să ne gândim doar cât de înțelept este să ai o asemenea locație într-o clădire înaltă, cu accese greoaie, curenți puternici, dar serviciu de pază permanent. Nimeni nu și-a imaginat vreodată că un Ioan de Hunedoara ori Ștefan cel Mare, cuprins de nevoi cotidiene ori suferind în urma nefericitelor combinații culinare ar fi mers să-și facă nevoile după vreun copac ori tufă anume lăsate în cetate. Dacă ar fi de acceptat lucrul pentru primul dintre personaje, deja pentru un „sfânt” ar fi o impietate fie și gândul că ar fi trebuit să-și desfacă vreodată pantalonii, nu? Dacă privești însă la restaurările noi de la Cetatea Neamțului poți dobândi convingerea absolută că acolo au hălăduit numai oameni constipați, care ieșeau din când în când la plimbare prin pădurea vecină.

Ca să nu ajungem în excese de interpretare, ar merită să apăsăm pe ideea că nu toate urmele despre care am făcut pomenire, că ar fi vizibile pe ziduri și mai ales ruine, au fost, în mod obligatoriu, latrine. Confuzia cea mai ușoară se face, de obicei, cu așa-numitele „găuri de aruncare”. Destinate tot a arunca „ceva”, dar mai probabil proiectile ori lichide fierbinți în capul asediatorilor de la picioarele exterioare ale curtinelor, ele se pot recunoaște ca atare prin desime pe sectoare scurte ori dimensiuni mai restrânse decât într-acelea în care ar încăpea, cât de cât confortabil, un om. Până acum însă, confuziile au fost mai degrabă inverse, ieșindul de necesitate fiind mai puțin „onorabil” de motivat în fața vreunor „domni” vizitatori.

În cetăți au existat și „canale de gunoaie” menajere care s-au asociat bucătăriilor. Una, tot din Praga, o redăm aici (fig. 17), pentru că este ușor de identificat prin apropierea amplasamentului sobei de gătit.

Cele două situații ne îndeamnă să nu exagerăm a vedea, de acum înainte, peste tot, vechi latrine scoase din funcțiune. Depinde de contextul arhitectonic, de elementele care se pot asocia imediat în vecinătatea obiectivelor supuse interpretărilor.

La urmă, este momentul să stabilim și importanța arheologică a unor astfel de obiective. Aș pomeni mai întâi de discreția cu care s-au lăsat înconjurate, ca și când a presta o golire de reziduuri alimentare nu ar face parte din gesturile umane care s-au înscris și ele în istorie. Iată planul cetății Suceava, recuperat prin cercetări de la finele secolului al XIX-lea – începutul secolului XX. Pe el se disting clar, mici dreptunghiuri care sar din linia de front a perimetrelor. Identificarea este atât de facilă, încât nu comportă nici o argumentare sofisticată. Nu am dorit să fac recenzia tuturor, ci doar a unora dintre ele (fig. 18).

Este deplin verificat că în latrine s-au aruncat multe obiecte neperisabile, care nu au apucat niciodată să treacă prin vreun stomac. Adesea, și astăzi, oamenii procedează în mod identic. Săpături arheologice făcute în ele au dus la descoperirea unor adevărate bunuri prețioase (vase, obiecte de podoabă sau de folosință cotidiană deteriorate etc.). La săpături arheologice efectuate sub conducerea unui arheolog preistorician, în mijlocul orașului Baia Mare, pur și simplu se refuza acceptarea ideii că se făcuseră săpături într-o latrină. Și mai concret, pentru a concretiza sugestia de „comoar㔠cu care se poate asocia un loc de asemenea tip, o să ofer cazul de la Vințu de Jos, pe care l-am întâlnit în propria mea experiență profesională. Într-un spațiu de o asemenea poziție (alipit unui corp locativ cu spații mari) și dimensiuni restrânse, care nu lăsa nici un dubiu în a nu fi denumit drept latrină, a fost găsit un tezaur compus din opt florini de aur, bătuți la Sibiu în preajma mijlocului secolului al XVI-lea (fig. 19). Cea mai plauzibilă interpretare de prezență acolo a fost aceea că în decembrie 1551, când mercenarii generalului Castaldo l-au ucis în castel pe Gheorghe Martinuzzi, unul dintre credincioșii aceluia ar fi azvârlit, în disperare de cauză, averea sa în locul de unde a sperat degeaba să le recupereze după trecerea urgiei. Amintirea micii comori s-a pierdut odată cu moartea cumplită a posesorului. În latrinele cetății de la Suceava s-au descoperit urme ale unui atelier de falsificat monede, ceea ce a atras concluzia pripită că chiar acolo funcționase monetăria. Dar, despre Suceava, este încă foarte mult de spus și corijat.

Latrina arheologică este la fel de purificată ca orice mormânt care a zăcut ani în pământ. Majoritatea substanțelor organice dispar, iar ideea de lucru într-o locație aparte, poate fi comparată doar de foarte departe cu serialele filmate de tip „meserii murdare”.

Deci, și astfel se poate scrie despre cetăți!

 

Adrian Andrei Rusu     

 

Back