Românii și cetățile medievale din secolele XIII-XIV[1]

 


     

Problematica pe care o avem în vedere s-a născut încă la sfârșitul secolului al XVIII-lea, prin Johann Christian Engel[2]. Reacția românească s-a înregistrat prin Petru Maior[3]. La mijlocul secolului al XIX-lea au fost puse și bazele argumentelor istoriografiei maghiare care îi vor asocia constant pe români cu cetățile[4]. În linii mari, faptul s-ar fi datorat urmării unei politici de colonizare, întreprinsă de către regii maghiari, care avea drept scop înzestrarea demografică a unor teritorii mai mult ori mai puțin pustii. Aceeași politică ar fi fost imitată apoi de magnați ai bisericii sau unii mari nobili, cu deosebirea că, în cazul lor, asocierea cu cetățile a fost proporționată cu gradul de deținere al acelorași cetăți. Inițial, deși sugerată ca fiind admisibilă, calitatea românilor de a fi fost și iobagi de castre sau apărători de cetăți, a fost admisă doar la nivelul oamenilor castrelor (castrenses)[5]. Raporturile de inferioritate ale românilor medievali cu cetățile s-au consolidat temeinic, în cursul secolului al XIX-lea, în chiar interiorul istoriografiei românești. Cele două planuri, social și etnic, erau intim împletite și se motivau reciproc. Este adevărat că și istoriografia maghiară a alimentat, și cu mare insistență, acest clișeu. El deservea minunat ideea potrivit căreia românii medievali au fost, în primul rând, niște coloniști regali, apoi ai tuturor marilor domenii din aria estică a statului. Pentru toate categoriile de colonizatori, pământurile cetăților regale, deja construite, erau locurile cele mai naturale pentru instalat români[6]. Simbioza românilor cu cetățile, în asemenea termeni, a persistat în cel mai rezistent mod posibil[7].

Cum scrisesem, nu doar istoriografia maghiară a crezut în această construc­ție ipotetică. Ea a fost admisă și în mediile intelectuale românești care nu erau capabile să se alinieze unei dispute competitive științific[8]. Pe de altă parte, „linia de apărare” enunțată de către George Barițiu a rezistat, în termeni la fel de romantici, în epoca interbelică[9]. Dar prefigurarea unor soluții ceva mai puțin sumbre, în fond, excesiv de limitative, se contura. Definirea „epocii militare”, apărută la Nicolae Densușianu, avea tangențe majore cu aceeași relație cu cetățile. Direcția construc­tivă s-a oprit însă. Ioan Bogdan a pășit și mai departe în perife­rizarea subiectului, considerând orice formul㠄impur㔠a cnezimii ca o degradare sau ieșire din românitate. Contradicții vor exista însă și în aprecierile globale, cea mai bună dovadă fiind scrierile lui Nicolae Iorga. Acolo se reflecta cel mai bine lipsa unor studii serioase privitoare la pozițiile medievale ale elitelor din Transilvania. Citindu-l, discipolii săi puteau apuca drumuri de interpretare aproape contrare. Intențiile lui Dimitrie Onciul, de a dezvolta aceste problematici, au rămas nefina­lizate. La istoricii români interbelici nu sunt abordări de substanță. Ioan Lupaș a continuat aceleași formule superficiale de prezentare. Asocierea o întâlnim, într-o imagine tipică, săgetată ici-colea, cu amărăciune sau revoltă, la Ștefan Meteș[10]. El a discutat variantele târzii de raportare, chiar și în locuri unde, în secolul al XIV-lea, nu se știa nimic despre ele (Almașu, Bologa)[11].

Până în anii de după cel de-al doilea război mondial, istoriografiile română și maghiară fuseseră în dialog și, în bună parte, în contradicție. Dar, ceea ce este foarte important, se cunoșteau și se respectau reciproc, din convingerea că, dincolo de resentimentele fiecăruia dintre semnatari (stimulate, pe de-o parte de istorici scoși, independent de vrerea lor, dintr-o „patrie” mare, cu miezul lăsat fără perife­rie, pe de altă parte, de alții dornici să-și motiveze, și istoric, noua patrie redimensio­nată), făceau totuși istoriografie competitivă. La ora când, în Transilvania, Ioan Lupaș era reprezentantul școlii de medievistică românească ardeleană, un Makkai László sau Bónis György, îi citeau consecvent studiile.

În primul deceniu de după război, medievistica românească ardeleană se găsea într-un proces constant de diluare și degradare. Spre deosebire de istoricii unguri, istoricii români, urmând strict indicația de urmărire a valorilor „interna­ționaliste”, a „prieteniei dintre popoarele lagărului socialist”, au evitat să se mai angajeze în continuarea polemicilor. A fost grav pentru că, orice dispută continuată ar fi dat motivații serioase de citire atentă a „adversarilor” și, concomitent, ar fi dus la producerea unei critici constructive. Consecința directă, pentru subiectul pe care îl urmărim (dar din păcate și pentru multe altele, nu doar de medievistică) o vom detalia în continuare.

David Prodan a insistat și el pe formele târzii ale raportărilor la cetăți și mai cu seamă la mecanismele social-organizatorice [12]. Ștefan Pascu, cel care a dat tonul interpretărilor românești din a doua jumătate a secolului XX, nu a făcut decât să urmeze linia Lupaș, dar cu îngroșarea apropierii, până la identitate, a cnezilor de țărani. Desigur că, în asemenea condiții, românilor-țărani nu li se putea conferi de­cât o „istorie anonim㔠și fără alte performanțe spirituale decât cele conținute în „obiceiului pământului” (asimilat cu ius Valachorum), iar materiale, nimic mai mult decât cele etnografice. Ultima amplă emanație a acestei direcții anacronice a fost produsă de către Avram Andea[13]. Abia la Iosif Pataki, aflat într-un contact mai strâns cu istoriografia maghiară, va fi pronunțată sintagma de „nobilime condiționară”[14].

Tranziția către rezolvările ultimilor ani a fost făcută nu de către istoriogra­fia românească ardeleană, ci de către cea bucureșteană. Un merit, astăzi insuficient pus în evidență, l-a avut Dinu C. Arion[15]. Apoi, cu Petre P. Panaitescu, viziunile asupra destinelor românilor medievali erau prezentate ceva mai „optimist”. Autorul din urmă socotea că românii „cuceresc o nouă situație în Transilvania, după deposedarea lor prin cucerirea ungurească”, respectiv prin colonizarea rurală. Fundamentală a fost reînnodarea cercetării privitoare la elitele românești, odată cu numirea fără echivoc a „nobililor valahi”[16]. Maria Holban a ajuns, în sfârșit, la temeiurile inițialei și mult urmatei lucrări despre cnezi, publicată cu un veac în urmă. A făcut cuvenitele disocieri, în care apărea, într-o nouă lumină, și categoria cnezilor iobagi de cetate[17]. Apoi, Radu Popa a scris temeinic despre caracterul patrimonial al stăpânilor cneziale și raporturile lor cu regalitatea, inclusiv despre cele intermediate prin cetăți.

Ioan Drăgan a pus în evidență cel mai amplu fenomenul aristocrației/aristo­crațiilor „naționale” medievale din regatul Ungariei. El a făcut demersul strict necesar de scrutare a geografiei regatului, regăsind peste tot, soluții asemănătoare, dar și puternice particularisme provinciale, determinate în bună parte de realitățile etnice. Același fenomen al „condiționarilor”, este reafirmat și răzbate comparatist la croați ori slovaci. În consecință, Drăgan a definit cel mai bine categoria de nobili condiționari români pentru intervalul pe care și l-a propus drept țintă, respectiv momentul în care cnezimea de obârșie patrimonială se topește în starea nobiliară ori își trecea numele drept moștenire unor juzi sătești, mai mult ori mai puțin eligibili[18].

Din cele trecute în revistă rezultă că au rămas încă în afara studiului înce­puturile raporturilor dintre elitele cneziale și cetăți sau fortificații. Le vom aborda în continuare. Sunt două aspecte de urmărit: grupul teritorial larg, îndeobște mai insistent urmărit, apoi românii individuali, cu forma cea mai reprezentativă (molecula etnică) a cnezatului.

Folosirea românilor alături de secui, pecenegi sau alți auxiliari, sub forma unor ostași-păstori cavaleri ușori, este socotită ca împlinită de la sfârșitul secolului al XII-lea[19]. Dar, așa cum văzusem în altă parte, asemenea raporturi fuseseră intermedi­ate prin formule teritoriale în care castrele arpadiene de hotar dețineau rosturi ma­jore. Nu avem libertatea să producem alte rezolvări decât cele pentru care deținem date suficiente. Avem de-a face cu o structură funcțională majoră, a castrelor regale, care a avut doar nuanțe diferite în graniță. Ori, rezultă că nu există alte sugestii în urma cărora să facem loc unor variante diferite de organizare politică (inclusiv mili­tară) și socială. Este apoi, poate, cazul să o reamintim că nici o etnie nestructurată (dezorganizată) nu ar fi în măsură să se reprezinte pe sine printr-un contingent militar distinct. Altfel, recrutările ar fi fost, cel mult, individu­ale și s-ar fi topit în celelalte unități ale armatei (armata comitatelor, banderiile unor demnitari etc.).

Convingerea istoriografiei maghiare în legătură cu prezențele militare românești provine din surse cronicărești multiple. Din acest motiv, nu mai este nevoie să reluăm aici nici o demonstrație[20]. Aceasta înseamnă că aproape imediat ce apar în sursele istorice ale regatului maghiar, românii fac parte din niște organisme (termenul nu ne place, dar îl folosim pentru a pune în evidență imprecizia legată de concretețea lor) individualizate care au emanații militare particulare. Mai frapează apoi un lucru care contrazice ideea colonizării lor dirijate: totdeauna sunt în grupuri foarte compacte, aparent neamestecate cu alte etnii, și în puncte cardinale neașteptate, care nu pot contura nici un fel de „pod” de afluire în regat. Cei care și-au dat seama de discrepanță, au fost în măsură să forțeze o explicație, chiar și prin „strecurarea” tainică a românilor în teritoriu. Din aceste puncte de vedere, românii nu pot fi comparați cu nici un fel de alți coloniști (în speță cu secuii sau sașii). Dacă nu vom renunța la „bizareria” așezării lor, atunci rămâne să-i acceptăm, totuși, ca antecesori colonizărilor propriu-zise, pentru care există dovezi clare de mișcare.

Penuria de acte scrise face ca să începem să întrezărim abia mult mai târziu cum arăta, la interior, societatea românilor din regat. O serie de documente de secol XIV, ne aduc la lumină numiri ciudate, care au provocat toată disputa istoriografică mai veche. Pe câteva le vom cita în continuare, fără a avea dorința de a face un in­ventar exhaustiv, care ar fi, credem, irelevant. Se va vedea că ele nu sunt prea nume­roase și oricât ne-am strădui să o facem, nu vom obține asemenea cantități care să ne permită generalizarea relaționărilor pentru toți românii și pentru toate teritoriile unde au locuit. Sunt, cu alte cuvinte, mărturii întâmplătoare, care permit totuși un grad mare de aproximare, la fel ca toate celelalte mărturii istorice de epocă.

Ladislau și Bogdan au fost cnezii cetății Unguraș, în 1356[21], dar tot acolo, în 1367, existau Olachis … iobagionibus domini regis ad castrum Balvanus pertinentibus[22]. Drăgan (Drugan) era „iobag regal” din satul Basta, al cetății Vârșețului, la 1370[23]. În același an, Hranoya, Brata și Valentin sunt kenesium iobagionem regalem din Caraș[24]. La Deva, în anul 1371, se scria despre kenezii et Olachi de quatuor sedibus districtum castri[25]. Cnezi subordonați castelanului de Florești, la 1373, erau Petru, Nicolae, fiul lui Dan din Gârbău[26]. Despre cnezii care țineau de cetatea Mehadiei aflăm dintr-un act de la 1373[27]. Neacșu (Nexe) era cnez de cetatea Cuiești (kenesius ad castrum), în 1376[28]. Mai departe, în anul 1380, Stoian de Densuș era kenezius Olachorum de districtu castri Haczak[29]. Un cnez Toma, din domeniul cetății Vărădia (Ersomlyo), era menționat la anul 1382[30]. La 1391 se scria despre nobiles et kenesios districtum et provinciarum ... Sebes, Lugas, ac Caran et Comyathi[31]. Bogdan, fusese cnez al cetății Cuiești, între anii 1390-1392[32]. În anul 1394 două sate erau pertinencio castri [Caran]... sub servitute keneziatus[33]. Andrei zis Turma, castelanul de Mehadia, avea în subordinea sa „cnezi, slujbași și slujitori” (keneziis, offcialibus et servientibus)[34]. Despre cnezii castrensi din Banat aflăm încă din izvoarele de la începutul secolului al XV-lea[35]. Cum se observă, nu se vehiculează termeni unanimi recunoscuți și aplicați elitei românilor. Li se spune „iobagi regali”, „cnezi iobagi regali”, „cnezi ai cetății”, „cnezi ai districtelor cetăților”. S-ar deduce că nici nu li s-a aplicat un nume unic și obștesc, ci doar unele numiri locale. Concluzia acesta ar contrazice o soluție de colonizare masivă, coordonată centralizat, care, în mod normal, le-ar fi aplicat un termen maghiar comun. Dar, pe lângă terminologia latină citată, nu cunoaștem vreun nume maghiar, totdeauna valabil pentru aceste categorii de populație românească.

Încă Maria Holban sesizase că sensul de kenezius iobagio regalis fusese interpretat eronat în anul 1940, el reprezentând de fapt „un cnez de pe un domeniu al regelui depinzând de cetatea regală”, echivalat cu un iobag de castru și nu cu un iobag de rând[36]. În fond, nici în alte situații, reducțiunea la rostul de simpli castrensi nu apăruse decât într-un singur caz, de la mijlocul secolului al XV-lea[37], în clipa în care același termen nici nu mai avea similarități cu „oamenii castrelor” (populi, cives castri = castrensi) arpadieni. Radu Popa afirma și el că este permisă o paralelă cu iobagii de cetate (= castru)[38]. Avram Andea acceptă și el apropierea dintre iobagii de castru și unii cnezi (din districtul [Caran]Sebeșului), cel puțin în lumina unui act ca acela din anul 1369[39]. Pornind de la termenul de „slugi crăiești”, invocat de către cronistica slavo-română redactată în secolul al XVI-lea, Ovidiu Pecican consideră că se poate face echivalarea, măcar în Banat, cel puțin parțial, cu termenii de „cnezi iobagi ai regelui”, utilizați încă spre finele secolului al XIV-lea[40].

Până în acest punct vom constata că, independent de originea instituției, în cazul unor locații speciale (castelanii), asocierea cnezilor cu iobagii de castre i-a dat o coloratură insolită, cu tendință de marcare terminologică specifică. Dacă formula „româneasc㔠a fost cât de cât cunoscută, așa precum am afirmat-o, cea „maghiară”, a aceluiași „hibrid” (de fapt „hibride”), a rămas destul de nebuloasă. Dar, în definitiv, ca peste tot în regat, optica a doua, a soluțiilor de coabitare, era extrem de importantă în cunoaștere, pentru că era varianta aparținătoare puterii.

Radu Popa a făcut o serie de observații foarte importante legate de Mara­mureș. A constatat de pildă că, în primele decenii de stăpânire angevină, nu au fost făcute condiționări de danii pentru români, ci doar donații după formule nobiliare clare și definitive[41]. După anul 1360 situația pare să se fi schimbat cu totul, deoarece se discuta doar despre pertinențele cetății regale sau despre scoateri de sate din domeniul aceleiași entități[42]. Puțin înaintea anului 1300, se știa însă că regalitatea raportase sate maramureșene la o cetate care se găsea în învecinatul comitat Ugocsa (Visc)[43]. Fenomenul a fost comentat și în dreptul Hațegului. Și acolo s-a consumat o relație globală a comunității cu autoritatea regală reprezentată de cetate și castelan[44]. Mai departe, s-a scris că expresiile care amintesc de stăpâniri condiționate în toate districtele românești sunt formule unificatoare.

Indiferent despre ce s-a afirmat până acum despre originea districtelor românești[45], credem că Viorel Achim are dreptate atunci când cronologizează definitivarea districtelor regale în prima jumătate a secolului al XIV-lea[46]. Dar, a fost atunci doar finalul procesului de stabilizare a relaționărilor dintre români și rege, în condițiile în care – precum am sugerat în alt subcapitol – districtele au intervenit ca modalitate de salvare a structurilor teritoriale ce nu aveau particularitățile comitatelor noi, nobiliare.

Argumentul principal pe care îl avem în vedere este furnizat de către statutul însuși al românilor din districtele lor. Așa cum se constată și am exem­plificat ceva mai sus, comunitățile românești nu erau monolitice, ci stratificate. Relațiile dintre ele și oficialitate s-au stabilit, cum era normal să fie, prin repre­zentanții celor dintâi (existenți sau impuși ori stimulați să funcționeze, fie chiar, – de ce nu? – prin soluții combinate). A luat naștere o pătură care, în definirea cea mai generală, aparținătoare statului, era aceea a deja identi­ficaților și amintiților condiționari[47].

Din punct de vedere social, categoria a fost judecată a fi o stare intermediară dintre servi și liberi. Despre condiționari regatului, chiar și sub acest nume, aflăm știri de la începutul secolului al XIII-lea[48]. Este pe rol și opinia mai nouă că oamenii cas­trelor îi reprezentau tocmai pe contrariul celor supuși, respectiv pe oamenii liberi care își conservaseră pământurile, în afara acelora ale regelui sau ale aristocraților[49]. Evident, vechimea lor o depășește pe aceea a momentului de maturitate socială ori de reflectare în actele diplomatice. În fond, ei aparțineau cel puțin perioadei arpadiene târzii (secolele XII-XIII). Ca orice pătură de mijloc, istoria stării de care ne ocupăm s-a înscris în ambele direcții, respectiv spre sărăcire și servitute (cea mai mare parte) ori spre o stare nobiliară deplină. Din punctul de vedere al oficialității, în pământu­rile comitatelor de castre, categoria s-a denumit, nu curent, dar cel mai des, pătura „iobagilor de castre”. La sfârșitul secolului al XIII-lea numele de condiționari iobagi se asociază doar la cetăți (castre) (de astă dată, sincronizat cu transformarea castrelor în cetăți) ale regelui, marilor aristocrați ori ale domeniilor bisericii, sub forma frec­ventă de nobiles iobagiones castri și, după caz, nobiles iobagiones ecclesiarum[50]. Toți se bucurau însă de libertas nobilium și nu erau nicicum niște țărani, liberi sau aserviți.

În geografia regatului medieval maghiar se găsesc și alte formule sociale foarte asemănătoare cnezilor cetăților, dar cu o altă terminologie specifică, zonală. Printre cei mai des întâlniți au fost, de pildă, nobilii prediali, a căror amplasament se leagă îndeosebi de Slovacia. Și ei, datorită originii din iobagi de castre și conexării tradiționale și frecvente cu cetățile, mai purtau și numele de nobiles castri. Alături de ei, „insule” de categorii asemănătoare formau „fiii iobagilor” din fostul „Felvidék” ori „nobilii lăncieri” din jurul Spišului (Slovacia). În sfârșit, un decret regal din anul 1467, mai consemna, pentru ultima oară, termenul de nobiles castrenses[51].

Apropierea dintre categoriile enunțate și cnezii români a fost făcută și în istoriografia maghiară[52]. Semnatarii acestor opinii recunoșteau însă nu doar tendințele de nivelare socială ale regatului, dar – uneori fără să o întrevadă deloc – și vechimea lor. În formula oarecum unificatoare aflată în regat, românii veneau cu o coloratură specifică pentru „iobagi de castru”, „nobili condiționari”, adică aceea care combina conceptele de mai sus, cu denumirea socială specifică ierarhiei lor etnico-sociale. Adică se contopeau „cnezii” și „iobagii de castru”, rezultând „cnezii de castru (castrensi)”.

În aparentă contradicție cronologică cu semnalările pe care le avem la dispoziție pentru viața cnezilor castrensi, trebuie notat că formula iobagilor de castru a fost tipică mai ales pentru vremurile Arpadienilor. Pare că nu tocmai întâmplător, Bela al IV-lea scria mai frecvent despre „iobagii Sfântului Rege”, numărați, vechi și adevărați, contrapuși altora, „noi și neadevărați”[53]. Exact în amurgul dinastiei Arpadienilor, Simion de Keza nota că regele Ștefan I, la cererea papei, a renunțat la robi și i-a așezat „într-o slujbă mai ușoară, pe la castrele sale”, iar mai departe, tot el nota că iobagii castrelor (cetăților) erau pauperes nobiles[54]. Deși nu se referea expressis verbis la români, ei trebuie totuși incluși în soluția descrisă, alături de toți cei aflați de unguri la constituirea statului lor. Dar, comparatismul ar putea fi adâncit. Am putea descoperi, așa cum am văzut, soluții inițiale aproape identice în societatea medievală secuiască (ca un amalgam etnic, unificat de organizarea comitatelor de castre de graniță), dar și săsească (ca variantă socio-militară dinaintea apariției datelor mai clare ale secolului al XIV-lea).

Ori, acest lucru înseamnă că avem toate temeiurile să credem că geneza categoriei cnezilor de castre (cetăți) nu a avut loc în secolul al XIV-lea, ci cel puțin cu un secol mai devreme. Pentru a întări această concluzie, vom recurge iarăși la informațiile secolului al XIV-lea. Întorcându-ne la cele constatate în Maramureș, trebuie să observăm că Angevinii, aflați încă la începutul contactelor cu realitățile teritoriului, socotiseră că românilor de acolo li se cuvenea o recunoaștere de nobilitate „ordinară”. Era vorba despre deruta cancelariei lor în legătură cu felul de tratare al elitelor românești din Maramureș, și nici pe departe despre „instituirea” ori „transferul” tratării nobililor mărunți din alte teritorii. Apoi, puși în vreun fel la curent cu stările reale, au continuat să practice recunoașterea nobilimii condițio­nare, care era comună și celorlalte autonomii românești, dar și altor pământuri sau condiționari de sorginte arpadiană. Căci, lucru dintre cele mai semnificative, dinastia următoare Arpadienilor nici nu a inițiat, nici nu a mai dezvoltat sistemul, l-a conservat doar acolo unde nu l-a putut substitui cu formule mai „moderne”. S-a remarcat că regele Carol Robert a avut o politică internă conservatoare[55], care implica și problematica socială de care ne ocupăm. La fel, Sigismund de Luxemburg nu a instituit formulele pentru domeniile bisericești, ci le-a exprimat doar în forme juridice scrise[56]. Din această perspectivă, am putea scrie că Radu Popa judecase eronat când respingea orice fel de raporturi dintre cnezii români și regalitate, anterior anului 1300. Noi afirmăm că dacă acestea nu ar fi existat, atunci Angevinii nu ar fi avut nici un motiv să introducă de fapt, să revină la o soluție desuetă, după ce ne dăduseră dovada că începuseră să aplice una „modernă”. Astfel, teritoriul nordic nu mai constituie o excepție de evoluție istorică, ci unul comun, bine văzut astfel de către Maria Holban.

Va trebui să fim de acord că organizarea cetăților cu ajutorul cnezilor (de cetate) a aparținut timpurilor regilor Arpadieni, continuând să persiste apoi încă multă vreme. În majoritatea locurilor unde vor apare, în documente și în teren cetăți, practicile de relaționare fuseseră stabilite anterior anului 1300. Unde cetățile au fost înălțate mai târziu, ele au preluat și intermediat relațiile care funcționau între rege și elitele locale. Reconstituirea acesta trebuie recunoscută tocmai pentru că au fost astfel de cetăți, noi, la care s-a aplicat o soluție organizato­rică arhaică, nu pentru că era agreată sau în uz curent, ci pentru că, pur și simplu, ea preexistase înainte de fundarea cetăților.

Trebuie să socotim că aranjamentul era în uz chiar și acolo unde izvoarele documentare relevă târziu, în timp, prezența condiționarilor români. Ei au rămas în enclave de tăcere a izvoarelor scrise, nu în afara vreunor relații cu titularii stăpânirilor. În ordine cronologică ne putem referi astfel la domeniul episcopiei Oradiei (intermediat prin cetatea Finișului) (secolul al XV-lea), la cel al Făgărașului (cu cetatea omonimă) (secolul al XVI-lea), ca și al Chioarului (cu aceeași situație). Peste tot, raporturile s-au conservat tradițional din vremurile anterioare anului 1300, nicăieri nu au fost strămutate după aceea, pur și simplu pentru că nu mai erau gândite ca fiind practice. În fond, chiar întârziate, procesele de disoluție ale stării de nobili condiționari, au urmat cu consecvență și fără excepție, în toate zonele geografice citate.

Dispunem și de alte sugestii către o asemenea derulare a aranjamentelor.

În oglinda cunoștințelor noastre de astăzi se poate respinge din capul lo­cului o instalare de fortificații în teritorii fără populație sau chiar cu o populație foarte rară (bănuită a fi ne-românească). În primul rând pentru nu ar fi avut nici un rost. Pădurile imense, regiunile din vecinătatea munților, erau neinteresante pentru orice exploatare domenială, dar nici nu prezentau reale pericole politice. În al doilea rând, pentru că cineva trebuia să ridice zidurile. „Expediții” de construire, care să aibă în componența convoaielor lucrători, materiale de construcție (nu nu­mai pentru cetatea propriu-zisă, dar și pentru tabăra-șantierul de lucru) și alimente, alături de meșteri, comandant, oșteni, nu se cunosc. Aceleași operațiuni „expedițio­nare”, ipotetic acceptate, ar trebui concepute încă și în sens invers, lăsând pe loc doar o garnizoană care urma să aștepte și să organizeze viitoarele și așteptatele mișcări-instalări de populație. Să recunoaștem că imaginarea acestui scenariu nu a preocupat pe nimeni, cu toate că el scoate repede la lumină cât de deficitar a fost concepută, la nivel macro-regional, nașterea ori viața unor cetăți, cu castelaniile lor.

Aranjamentul istoric de această factură are câteva premise care sunt destul de îndoielnice. Cea dintâi ar fi aceea a „comitatelor de pădure” (lb. magh. – erdőispánságok), realitate istoriografică pură[57], fără acoperire reală. O regiune sălbatică, nelocuită, nu ar avea nici un temei să fie închipuit㠄comitat” (= comu­nitatea arborilor, animalelor sălbatice, paznicilor și vânătorilor?; în alte părți, la fel de nelocuite, ar fi trebuit să existe oare „comitate de step㔠ori „comitate ale mării”?). Apoi, ideea cuceririi pădurii este străveziu analogă cu colonizările înfăptuite de către mănăstiri ori particulari de diferite feluri, în Occident, în preajma anului 1000. Ori, aici lucrurile a stat altfel, administrația regală nu a putut face niciodată întemeieri directe similare. În fond, atestările documentare de așezări din „zonele păduroase” nu au debutat decât din clipa în care raporturile patrimoniale au început acolo să se deregleze: localnicii ori intrușii au dorit să-și marcheze statute diferite de stare, față tot ceea ce însemnaseră rânduielile anterioare, prea anonime („tradiționale”).

În cazul cetăților, băștinașii făceau majoritatea muncilor, doar meșterii specializați și materialele rare (piatră de var – var, fier – unelte) veneau de la distanțe ceva mai mari. Colonizarea rurală stimulată de fortificații a fost legată doar de punctul din imediata lor vecinătate (subcetate, foburg etc.), de cele mai multe ori născut din „colonia” șantierului de lucru. În majoritatea operațiunilor de edificare, fortificațiile nu au fost prospective (pentru o situație din viitor), ci au fost concepute pentru un rost realist, concret, de moment. Deci, nu se poate accepta decât invers fenomenul legat de români: cetatea se făcea pentru a-i supraveghea ori profita de potențele lor, nu pentru a-i aduce cu dinadinsul acolo. Dacă se continuau colonizările, în castelania constituită, ele se produceau în mod similar celor de pe alte domenii și aveau drept scop mărirea potențialului pământurilor.

Mai departe, recunoașterea „contractelor” inițiale vine de la românii înșiși, în cursul secolului al XV-lea. În două documente, apropiate cronologic, dar depărtate geografic (Maramureș și Zarand), nobilii (cnejii) români își revendicau nobilitatea de la Sfântul Ștefan[58]. Apoi, din această perspectivă, am putea revedea mesajul pe care unele veșminte de frescă, cu figurarea sfinților regi ai Ungariei, l-au transmis în unele biserici românești (Crișcior și Ribița). Era vorba, nu doar de (foarte posibile) semnificații de sincretism religios (ortodox-catolic), ci de afișarea statutorilor și garanților stărilor sociale de care ctitorii se împărtășeau. Chiar dacă lucrurile ar putea fi socotite sincrone cu genezele unei conștiințe nobiliare globale, comune întregului regat, adoptarea lor, în forme particulare, de către nobilii români, nu se poate nega.

În urma discuției de mai sus, se vede clar că avem de-a face cu raporturi români – cetăți care nu sunt specifice decât prin terminologia primei categorii de slujbași (nobili condiționari), nu însă la capitolul esențelor. În această situație ar fi cu totul nefiresc să menținem, doar pentru români, aranjamente interpretative care s-ar fi derulat doar din secolul al XIV-lea și cu implicarea unor colonizări masive sincrone. Cel mai limpede este felul în care Maramureșul ar fi fost de tratat, dacă el ar fi fost populat sub control regal direct abia după limita anului 1300, adică dincolo de perioada istorică în care se instituiseră grupurile de nobili condiționari. Din analiza de mai sus rezultă că românilor li s-a aplicat o formulă generală de legătură cu cetățile-puterea centrală concepută probabil în cursul secolului al XII-lea (dacă nu chiar cu un veac mai devreme!). Cu cât ar fi venit mai târziu în regat, aceiași români nu ar fi avut de ce să fie tratați de către oficialitate cu impuneri de relații desuete și mai puțin eficiente. Căci, în definitiv, nobilimea „necondiționar㔠(deplină) era mai legată de rege și, în nici un caz, nu am putea considera că soluțiile vechi erau mai convenabile economic. Aceasta pentru că, așa cum au arătat-o sistematic cercetările colegilor maghiari din deceniile din urmă, castelaniile nu procurau venituri directe, ci doar intermediate, de care beneficiau slujbașii marilor demnitari; pentru secolul al XIV-lea, cu atât mai puțin, pentru că, tot atunci, sistemul condiționărilor era în regresie, la scara întregului regat.

Accentul pus pe ieșirea la lumină a unor frământări în care sunt implicați românii a fost comentată îndeobște punctual, dar a fost deliberat transpus, fie ca o dovadă a condiției lor de „tulburători” cronici ai societății[59], fie ca o manifestare a contradicțiilor de clasă (stări)[60]. Ambele explicații implicau „tensiuni rezultate din confruntări etnice”. Singura motivație genetică a fost găsită în stările comune ale timpului. La acestea ar trebui să adăugăm, în sfârșit, o alta, de natură sociologică: infracționalitatea este direct proporțională cu numărul populației, dar și cu sărăcia și lipsa elitelor moderatoare (atât laice, cât și bisericești).

Tratarea lucrurilor din perspectiva unei confruntări continue, din care cineva-ceva se impune, este o greșeală. Existase o divergență de interese care a fost însă redusă la o formulă de viabilitate. Cum este definită acesta din urmă este tocmai amprenta locală. Ea are o istorie care gravitează mereu în jurul unor echilibre. O serie de expresii explicative au fost folosite anterior; formele s-au caracterizat a fi „contractualiste” (cu tentă juridică) ori „condiționare” (cu accent pe social)[61]. Totul ne împinge însă și către o soluție politică. Ori, aici nu este nimic tipic sau unilateral îngroșat: întreaga societate medievală este clădită pe „sisteme de reciprocități”, nu doar pe conflicte, așa cum ne-a torsionat-o marxismul.

Dacă acceptăm poziția descrisă mai sus, atunci nimic nu ne poate împiedica să nu fim surprinși dacă i-am descoperi pe români și în poziția de lideri ai castelaniilor. La un moment dat, Ștefan Pascu crezuse că Ioan, fiul lui Nicolae de Binținți (astăzi Aurel Vlaicu), castelan de Hațeg, la 1390, fusese un cnez[62]. Am făcut greșeala să-l credem[63]. Tot castelan român a fost bănuit a fi Ladislau Gad, de la Cuiești, în anul 1376[64]. Dar, alte cazuri, reale, nu pot fi excluse ca fiind imposibile[65].

Din cele scrise la început s-a observat și convergența unui alt punct de vedere, care privește felul în care românii s-au raportat, nu doar la cetățile altora, ci au fost ei înșiși, deținători și constructori de astfel de monumente.

Precum se știe, o bună parte a istoriografiei românești, bazându-se pe Anonymus sau/și pe o anume parte a rezultatelor cercetărilor arheologice, a chibzuit că relația trebuie văzută destul de devreme. Lectura tuturor textelor ocupate cu fortificațiile premaghiare dovedește păcate majore în recunoașterea unor cronologii clare. Dincolo de fisurile ipotezelor, mai putem adăuga faptul că, în nici un caz fortificațiile din secolele IX (?) – XII nu au fost nobiliare. Pe atunci exista doar o aristocrație de merite, puternic relaționată cu obștile, a cărei ambiții locativ-reprezentative nu atinseseră și nu evoluaseră spre înălțări arhitectonice specifice.

În felul cum au decurs lucrurile în Transilvania, comparativ cu situația de dincolo de munți, se poate ușor constata că elitele românilor au fost treptat influențate de formele purtate și dezvoltate de nobilimea regatului maghiar. Dacă lucrurile stau într-adevăr așa, atunci și asocierile cu fortificațiile din regimul privat au avut o cronologie apropiată. Încă ne vine destul de greu să putem scrie despre un orizont propriu secolului al XIII-lea[66], însă lucrurile devin certe la nivelul secolului următor. Adică, în secolul al XIV-lea, nobilii români din regatul Ungariei aveau deja fortificații, chiar dacă ele au fost, în concepțiile juridice ale vremurilor, doar niște simple rezidențe cu elemente de apărare.

Ar fi câteva cazuri disparate care, deși „frumos” avansate, nu au provocat, așa cum ar fi fost normal, nici o concluzie de generalitate. Era de altfel exclus să se producă astfel de încheieri, pentru că dispersia geografică a cazurilor și îndoielile, de diferite tipuri, le însoțesc.

O analiză strânsă, punctuală, a fost efectuată cu ani în urmă de către Francisc Pall pentru Medieșu Aurit. Pornind de la afirmațiile unui document papal, din anul 1377, s-a scris că cetatea (castrum) Medieșu Aurit (Megessalla, de fapt Megess, pentru că sufixul alla, indică prepoziția maghiar㠄alya”, „sub” = „Sub Medieș”) fusese dobândită (acquisitum) de regii maghiari, cu puterea, de la români, probabil între anii 1204-1215[67]. Stăpânii aristocrați ai Medieșului se instalaseră acolo cu puțin înainte de anul 1281. Indiferent de istoria începuturilor, Pall remarcase că era vorba despre o tradiție a începuturilor românilor pe domenii, care nu era, în nici un caz una de venetici, ci una de antecesori[68]. Nu vom comenta starea sau forma cetății. Aici lucrurile sunt mult mai complicate. Însăși plasarea (posibilă) a bisericii cu hramul Sfântului Emeric în cetate este de natură să ridice multe semne de întrebare față de topografia ei. Și mai problematică este frecventarea sintagmei de „centre fortificate românești”, de o asemenea vechime, chiar și numai în vecinătățile Medieșului Aurit[69]. Aceasta pentru că, nici cele maghiare nu erau prea numeroase. În consecință, am putea păstra, credem, doar ideea uzurpării locului și a data timpurie, nu însă prezența vreunei dotații, de tipul cetății (castrului), în centrul ei. Cetatea reală, din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, pare să fi fost doar închipuită de chiar împricinații și emitenții de documente, ca funcționând de la data de la care se cunoștea regimul de stăpânire.

Alta este situația „cetăților fără istorie” (fără informații documentare). Acolo pare că oricine ar avea putința să încerce introducerea unor particulare reconstituiri istorice, bazate pe contexte trunchiate, amalgamarea unor date târzii ori construcții numite sau pretinse ca fiind logice.

Un caz timpuriu este acela din dreptul Orlatului. După cum se cunoaște, acolo există o succesiune de două cetăți (Cetatea Scurtă și cea de La Zidu). Prima a fost datată în secolul al XII-lea și considerată a românilor[70]. Dar, mai nou cetatea de pământ de la Orlat este socotită ca fiind clădită de către români sau de către secui[71]. Dacă am admite ca deplin corectă această atribuire, în proporție de 100 %, atunci ne rămâne întrebarea de ce avem de-a face cu o cetate atât de singulară, românească, pentru secolul al XII-lea? Este oare doar un accident, în urma căruia numai un arheolog de origine săsească a fost în măsură să identifice o astfel de cetate românească, celelalte, nefiind încă puse în evidență? Imediat ar trebui să o și interpretăm, pentru că existența în sine nu este suficientă, pentru că felul în care a apărut ar putea fi o cheie pentru regăsirea altora. Respingând interpretarea minimală, potrivit căreia o fortificație poate fi un simplu „ocol protejat pentru refugiu”, noi credem că aceleași fortificații reprezentau centre de putere pentru uzul unui privilegiat (singular ori colectiv) care era în măsură să plătească construc­ția, să mobilizeze forțe de execuție, în sfârșit, pentru care ceva (averi, viață, poziție socială) trebuia protejat într-o asemenea manieră. Aplicând cetății de la Orlat această schemă de interpretare, nu ne alegem cu mare lucru. Cu alte cuvinte nu putem descoperi nici constructorul, nici motivul construcției ori utilitatea sa. Să admitem totuși că ne lipsesc datele și că, până la urmă, explicații ar trebui să fie aflate.

Persistența unor clișee care susțin că românii sunt constructorii unor cetăți din Țara Bârsei, în perioada imediat următoare anului 1000[72], se bazează pe de-o parte pe cronologii arheologice rezultate din materiale parțial publicate și, poate, reinterpretabile, pe de altă parte din convingerea istoriografică legată de intrarea zonei în orbita politică a regatului doar după anul 1211. Cronologia din urmă este infirmată radical prin descoperirile de morminte ale coloniștilor germani din a doua jumătate a secolului al XII-lea, în același teritoriu. Deci, ar trebui să reconsiderăm, într-un fel oarecare, și atribuirile etnice făcute până acum.

Și în Banatul actual, a fost de ajuns să se descopere o cronologie timpurie (a doua jumătate a secolului al XII-lea) și o ambianță specifică de cultură materială (cu multe tangențe sud-dunărene) pentru un complex impresionant, cum ar fi cel de la Ilidia (Oblița), ca el să fie catalogat drept un produs al „mediului feudal românesc”[73]. Dincolo de terminologia improprie, acel mediu are multă nevoie și de alte consistențe, pentru a fi, cu toată convingerea, afirmat și recunoscut. De aceea, noi susținem că este recomandată prudența în generalizarea unui fenomen doar pe baza unui obiectiv singular.

Un alt caz special este cel al cetății de la Breaza. Situată în inima Făgăra­șului, ea a fost privită ca o prezumtivă piesă politică la un scenariu care implica geneza Țării Românești. Vom porni de la constarea că, și aici, nici o cronologie sigură nu este posibil de racordat cu istoriile circumscrise acelui eveniment, el însuși ipotetic. Ultima dată se afirmă că s-au recuperat doar două piese metalice care pot susține o astfel de cronologie: un pinten de secol IX (datat corect), dar care nu are nici o relație sigură cu cetatea mai târzie decât el, putând fi pierdut, eventual întâmplător, pe ruinele unor vechi amenajări dacice; un vârf de săgeată, de secol XIV[74], în a cărei cronologie nu credem, nu pentru că nu a fost publicat, ci pentru că vârfurile de săgeți nu pot avea asemenea cronologii precise. În altă parte, s-a scris chiar că ceramica prezentă este databilă și în secolul al XV-lea[75]. Apoi, planimetria cetății este una dintre cele mai tipice pentru o cetate care trăiește în regim privat, respectiv în care două ramuri ale uneia și aceleiași familii stăpânitoare și-au împărțit incinta, ridicându-și fiecare un donjon separat. Situații asemănătoare avem în Transilvania, la Sibiel (cea mai apropiată), Cernat sau Colțești. Prezența unei capele în cetate este, de asemenea, specifică unui monument privat, mai probabil (dar nu neapărat obligatoriu) aparținând unui stăpân catolic. Cercetările arheologice nu au confirmat distrugerea așezământului, ci doar părăsirea sa.

În aceste condiții, conexarea cetății de la Breaza vreunei majore pagini poli­tice timpurii (secolul al XIII-lea) este de pus la îndoială. Rămân neelucidate formele particulare și foarte performante de construcție, ca și continuitatea vieții cetății până în secolul al XV-lea. Nimic de la Breaza nu a fost trecut automat în Țara Româ­nească. Turnurile ei nu au fost imitate. Și, spre surprinderea noastră, cetatea nu a fost discutată ca o componentă politică posibilă din „ducatul” Făgărașului, care a fost concesionat lui Vladislau-Vlaicu, din anul 1369[76]. Este destul de limpede că în acea clipă nu era remarcată nici o cetate în localitatea omonimă. Dacă așezăm informa­țiile în ecuație alături de cele ale Țării Hațegului, unde existaseră fortifica­țiile de la Boița și Piatra Roșie[77], înaintea celei regale de la Subcetate (Hațeg), pare destul de ușor de imaginat o formulă strategică de control regal al „țărilor” româ­nești. În sfârșit, pentru aceeași Breaza mai putem avansa și alte ipoteze istorice, complet di­ferite[78].

Operațiunile de inventariere de până acum nu scot la lumină decât exemplele cele mai tipice. Alte situații, prezente ici-acolo în lucrări istorice locale, au prea puțină importanță. Ele sunt mai curând simple enunțuri, ipoteze literare sau dorințe intime, decât construcții istoriografice serioase.

Vom observa, în mod conclusiv, că românii, la fel ca oricare alți etnici ai regatului, nu și-au urmărit sau realizat consolidarea autonomiei prin fortificații personale. Nu au reușit, doar ei adică, să constituie al treilea tip de cetăți, alături de cele care aparțineau nominal regelui și elitelor (viitori și adevărați nobili). Identitatea lor medievală nu a depins de fortificații.

Țara Hațegului este teritoriul în care elitele locale au poruncit zidirea unui grup de fortificații, dintre care cele mai cunoscute au fost trei: Colți (Suseni)[79], Mălăiești[80] și Răchitova[81]. Nici una dintre ele nu posedă informații documentare contemporane construcțiilor, decât din secolul al XV-lea (Colți) sau chiar mai târziu (Mălăiești, secolul al XVII-lea). Răchitova, cea lipsită total de documente scrise, care este totodată și cea mai simplă dintre ele, a fost sondată arheologic, celelalte au avut cercetări aproape exhaustive (Mălăiești) sau destul de consistente (Colți). Înaintea finalizării ori cunoașterii rezultatelor de la Mălăiești sau Colți, la care am adăuga și pe cele de la cetatea regală a districtului (Subcetate - Hațeg), Radu Popa a susținut că elitele românilor le-au ridicat „în jurul lui 1300”[82]. Dar, s-a dovedit că din nici o cetate nu au rezultat materiale arheologice concludente pentru o astfel de cronologie. Singurele elemente de arhitectură cu oarecari potențialități de datare (Răchitova) nu pot, nici ele, să fie puse în sectorul cronologic sugerat[83]. În acest caz, datările țin de interpretările conjuncturilor istorice. Contrazicându-l pe Radu Popa[84], susținem că în jurul reperului propus de către el, elitele constructoare nu se maturizaseră încă suficient pentru a se manifesta material astfel. Dincolo de acest lucru, raporturile cu autoritatea regală nu erau dintre cele mai fericite, dovadă sancțiunile aspre aplicate unor „rebeli”, care prin forma lor (pedeapsa spânzurătorii), indicau că nici nu se acceptase sorgintea nobiliară a celor executați. Cetatea regală, care a dat modelul pentru cele particulare, s-a terminat abia în momentul presupus de Radu Popa (sfârșitul secolului al XIII-lea), iar imitarea ei (simbolic, funcțional și arhitectonic) nu avea cum să se producă într-atât de rapid.

Situația din Maramureș este mai complicată, căci localnicii nu au dispus, în aparență, de vreun model princeps zonal. Cazul fortificației de la Sarasău este destul de singular, atât ca vechime (secolele XII-XIII), cât și ca patrimoniu constructiv[85]. Din acest motiv nu vom putea scoate din ea mare lucru. Dacă a fost atât de veche, cine a construit-o? dacă este atât de singulară, ce rol i-am putea conferi? Alta este situația turnurilor-locuință de la Oncești[86] și Bogdan Vodă (Cuhea)[87]. Ambele au fost constru­ite în secolul al XIV-lea. Cel de-al doilea dovedește o posibilitate, altfel doar ipotetică: evidența fortificațiilor-rezidențe din lemn.

Treptat s-a dovedit că nici Maramureșul, nici Hațegul, nu au fost teritorii exclusive de manifestare, prin cetăți, a prestigiului social al elitelor românești. În Banatul montan, cel puțin Turnul Ruieni a fost asociat familiei de Mâtnic[88]; un turn identic, aparținător familiei de Țerova, pare să fi dispărut la Reșița[89]. Cazul cetății de la Gladna Română[90] reafirmă sugestia orizontului de fortificații clădite din materiale mai greu de observat. Dar, în interpretarea activității ei este o fisură: ar fi nespus de dificil de conceput o fortificație românească construită pe un domeniu regal sau privat, în felul în care ni se sugerează că au stat lucrurile[91]. În Făgăraș, alături de enigmatica Breaza, mult mai interesantă este inițiativa de la Comana[92]. Dar și ea este izolată, fără nici o șansă de raportat la vreun izvor scris. Posibilitatea, încă neverificată, a unei fortificații aparținătoare familiei de la Lupșa Albei[93], nu face decât să indice prezumția unei geografii a fortificațiilor perfect colate pe spațiile în care elitele românești medievale au avut posibilitatea să atingă un anume standard social.

Locurile de înălțare a cetăților sunt aceleași în care funcționaseră anterior cnezimea condiționară. Este de fapt, cea mai bună dovadă că schimbările de stare nu au fost radicale, cel puțin pentru o parte dintre foștii cnezi-iobagi regali castrensi.

Teoriile lui Radu Popa despre rolul cetăților din Hațeg și, parțial, Maramu­reș, nu au făcut decât să îndepărteze și să particularizeze arhitectura nobililor (cnezi sau foști cnezi) români de acolo. Era acreditată ideea unor construcții, de fapt inutile (mici, fără cisterne, fără spații de depozitare[94]), ale căror rosturi nu erau clare pentru nimeni: fuseseră ele simple simboluri de stare (ca niște veșminte sau arme – care erau totuși purtate!) ori refugii ocazionale? Repetăm aici concluziile noastre care afirmă că avem de-a face totuși cu fortificații cu rol practic (refăcute din timp în timp, cu materiale reziduale de uz comun), nu simple dublări de curți. Rosturile istorice ale cetăților au fost depășite (cazul Răchitovei, Onceștilor ori Cuhei – Bogdan Vodă) ori amplificate (Suseni – Colți, Mălăiești), mai ales după anul 1400. La fel ca pentru oricare nobili din Transilvania, acele forme arhitectonice primare au fost, imediat după ridicare, și efigii sociale, dar și utilități (locuințe, depozite, locuri de tezaur etc.). Nu a fost vorba despre o concurență a curților nobiliare, ci de fenomene paralele, care dețineau, doar până la un punct, rosturi similare.

Din cele expuse am putea trage concluzia că nu am avea nici un temei să afirmăm că implicările românești în istoria cetăților medievale din secolele XIII-XIV au fost minore. Am putea scrie că, dimpotrivă, pentru o bună parte a cnezimii a fost garanția recunoașterii și prelungirii unui statut privilegial (pe teritoriul castelaniilor regale și nobiliare), iar acolo unde cetățile au fost clădite în nume propriu, ele au fost aidoma tuturor celorlalte categorii elitare provinciale (nobili maghiari ori greavi sași).

 

 

Adrian Andrei Rusu

(subcapitol din vol. Castelarea carpatică. Cluj-Napoca, 2005, publicat cu acordul autorului[95])


 

[1] Subcapitol dat spre publicare într-o formă primară, sub titlul Românii din regatul Ungariei și cetățile medievale (Privire specială asupra secolelor XIII-XIV), în Mediaevalia Transilvanica, 7-8, nr. 1-2, 2003-2004 (în pregătire).

[2] Commentatio de expeditionibus Traiani ad Danubium et origine Valachorum. Vindobonae, 1794, p. 293.

[3] Istoria despre începutul românilor în Dacia. I. București, 1970, p. 188-190.

[4] [Gáal L.?,] Vizsgálódás az Erdélyi kenézségekről. Nagyenyed, 1846, p. 28-50; Kemény J., Über die ehemaligen Kenessen und Kenesiate der Walachen in Siebenbürgen, în Magazin für Geschichte, Literatur und alle Denk- und Merkwürdigkeiten Siebenbürgens, 2, 1846, p. 286-335.

[5] Analiza Mariei Holban, Din cronica relațiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV. București, 1981, p. 214 și urm.

[6] Forma cea mai radicală însoțește ed. de doc. Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia usque ad annum 1400 p. Christum. Ed. A. Fekete Nagy, L. Makkai. Budapest, 1941.

[7] I. Tóth Z., Magyarok és románok. Budapest, 1966, p. 89; Fügedi E., Castle and Society, p. 72; Benkő E., în Korai magyar történeti lexikon (9-14. század). Főszerk. Kristó Gy. Szerk. Engel P., Makk F. Budapest, 1994, p. 380-381. În istoriografia magh. de astăzi, consensul este că românii și-au făcut apariția, cel mai devreme, din sec. al XII-lea și au imigrat masiv în sec. urm.

[8] L’étude des châteaux en Transylvanie: la castellogie roumaine à l’époque du romantisme, în Rev. Roum. Hist., 18, nr. 1, 1979, p. 155-163.

[9] Să-l cităm pe Șt. Meteș (Contribuții nouă privitoare la situația agrară a românilor de pe teritoriul cetăților regale-fiscale din Transilvania, în vol. Închinare lui N. Iorga. Cluj, 1931, p. 264): „La gloria lor [a cetăților, n. n] ca și la tragica lor decădere și ruină, țăranul român a fost nu numai martor îndurerat, ci susținătorul lor de pretutindeni și totdeauna, prin munca și vitejia lui necruțătoare”.

[10] „Istoricul român, vorbind de aceste cetăți străine, găsește la tot pasul, amestecat în ele, o parte însem­nată din viața trudnică a iobagilor români de sub stăpânire ungurească”, în Contribuții nouă privitoare la situația agrară a românilor de pe teritoriul cetăților regale-fiscale din Transilvania, în vol. Închinare lui N. Iorga. Cluj, 1931, p. 264.

[11] Satele românești de pe teritoriul cetăților regale-fiscale din Transilvania în veacul al XV-XVII-lea, în vol. Fraților Alexandru și Ion I. Lăpedatu. București, 1936, p. 491-494.

[12] Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea. I-III. București, 1967-1968.

[13] Banatul cnezial până la înstăpânirea habsburgică (1718). Reșița, 1996.

[14] Domeniul Hunedoara la începutul secolului al XVI-lea. București, 1973, p. LXVIII-LXXI.

[15] Cnejii (chinejii) români. Contribuții la studiul lor. București, 1938.

[16] Introducere la istoria culturii românești. București, 1969, p. 241, 243.

[17] Variațiuni istorice în problema cnezilor din Transilvania, în Rev. Roum. Hist., 4, nr. 5, 1965, p. 901-923 și Deposedări și judecăți în Banat pe vremea Angevinilor și ilustrarea lor prin procesul Voya (1361-1378), în Studii și Materiale de Istorie Medie, V, 1962, p. 62-64, ambele reluate în vol. Din cronica…, p. 213-231 și 232-244.

[18] Nobilimea românească din Transilvania. 1440-1514. București, 2000, p. 61-62, 66-67, 208-219, 312-316.

[19] Borosy A., A XI-XIV. századi magyar lovasságról, în HK, 9, nr. 2, 1962, p. 149. Mai târziu, același autor precizează începutul sec. XIII. Korai magyar történeti lexikon (9-14. század). Főszerk. Kristó Gy. Szerk. Engel P., Makk F. Budapest, 1994, p. 335; la fel, Almási T., A tizenharmadik század története. Budapest, 2000, p. 98-99.

[20] În istoriografia românească, un inventar al surselor la P. P. Panaitescu, op. cit., p. 246.

[21] Doc. Valachorum, p. 132-133. Comentarii, la Maria Holban (Din cronica…, p. 273).

[22] Hurmuzaki. I/2, p. 142; Doc. Valachorum, p. 209.

[23] DRH.C. XIII, p. 770. În același doc., sub acest termen, fără legătură cu cnezatul, lista de nume este mai lungă.

[24] Ibidem.

[25] Doc. Valachorum, p. 233.

[26] DRH.C. XIV, p. 431-433.

[27] Doc. Valachorum, p. 247.

[28] Ibidem, p. 262.

[29] Hunyadmegyei történelmi és régészeti társulat évkönyve, 1, 1882, p. 63.

[30] Doc. Valachorum, p. 297.

[31] Pesty F., A Szörényvármegyei hajdani oláh kerületek. Budapest, 1870, p. 52-53.

[32] Doc. Valachorum, p. 400-401.

[33] Pesty Fr., Krassó vármegye története. Oklevéltár. III. Budapest, 1883, p. 229.

[34] DRH.C. XIV, p. 320-321.

[35] D. Țeicu, Banatul montan în Evul Mediu. Timișoara, 1998, p. 434; C. Popa-Gorjanu, From kenezii to nobiles valachi: the evolution of the Romanian elite of the Banat in the fourteenth and fifteenth century, în Annual of Medieval Studies at CEU, 6, 2000, p. 109-128.

[36] În Din cronica…, p. 226.

[37] Hurmuzaki. I/2, p. 696-698. Discutat, pentru caracterul său excepțional, și de către Maria Holban, Din cronica…, p. 214-215.

[38] La începuturile Evului Mediu românesc. Țara Hațegului. București, 1988, p. 198.

[39] Banatul cnezial până la înstăpânirea habsburgică (1718). Reșița, 1996, p. 133.

[40] Arpadieni, Angevini, Români. Cluj-Napoca, 2001, p. 77 și urm.

[41] Țara Maramureșului în secolul al XIV-lea. București, 1997, p. 162-163.

[42] Ibidem, p. 166-167.

[43] Ibidem, p. 47.

[44] Idem, Țara Hațegului, p. 189.

[45] V. Motogna, Contribuții la istoria românilor bănățeni în Evul Mediu. Districtele românești, în vol. Banatul de altădată (Studii istorice). Timișoara, 1944, p. 299 și urm.; S. Dragomir, în Dacoromania, 1, 1921, p. 147-148, 161; Fr. Pall, în Istoria României. II. București, 1962, p. 263; Maria Holban, Cronica, passim; Șt. Pascu, Voievodatul. IV, p. 13-68; D. Țeicu, Banatul montan, p. 452-453.

[46] În Studii și Materiale de Istorie Medie, 12, 1994, p. 111.

[47] După cât se pare, meritul identificării și promovării istoriografice a acestei categorii îi aparține lui Makkai L. V. mai jos.

[48] Szûcs J., Megoszttott parasztság - egységesüló jobbágzság. A paraszti társadalom átalakulása a 13. században, în Sz, 115, nr. 1, 1981, p. 14, 45 etc.; Almási T., A tizenharmadik század története. Budapest, 2000, p. 77.

[49] Engel P., Szent István birodalma. Budapest, 2001, p. 70-71.

[50] Ibidem, p. 45.

[51] Decreta Regni Hungariae. 1458-1490. Budapest, 1989, p. 166.

[52] Makkai L., Erdély népei a középkorban, în vol. Magyarok és románok. I. Budapest, 1943, p. 402-406; Bónis Gy., Hûbériség és rendiség a középkori magyar jogban. Budapest, 2003, p. 278 (reeditare a ed. din anul 1947); Engel P., în Korai magyar történeti lexikon (9-14. század). Főszerk. Kristó Gy. Szerk. Engel P., Makk F. Budapest, 1994, p. 556.

[53] Engel P., The Realm of St. Stephan. A History of medieval Hungary, 895-1526. London–New York, 2001, p. 71.

[54] Gesta Hunorum et Hungarorum, cap. Appendix 3, în Izvoarele istoriei românilor. Ed. G. Popa-Lisseanu. IV. București, 1935, p. 65.

[55] Engel P., Honor, vár, ispáság. Válogatott tanulmányok. Budapest, 2003, p. 123.

[56] Bónis Gy., Hûbériség és rendiség a középkori magyar jogban. Budapest, 2003, p. 181-216. „Iobagi regali” – 1397. Decreta Regni Hungariae. 1301-1457. II/1. Edd. F. Döry, G. Bónis, V. Bácskai. Budapest, 1976, p. 155.

[57] Despre ele, v. sinteza lui Magyar Eszter, în Korai magyar történeti lexikon (9-14. század). Főszerk. Kristó Gy. Szerk. Engel P., Makk F. Budapest, 1994, p. 194-195.

[58] Discuție parțială, și la Adrian A. Rusu, Ioan de Hunedoara și românii din vremea sa. Studii. Cluj-Napoca, 1999, p. 190-191.

[59] În istoriografia magh., dusă la „performanț㔠de către Doc. Valachorum. Prima critică serioasă a fost formulată deja de către I. Moga, Les Roumains de Transylvanie au Moyen Âge. Sibiu, 1944, p. 93-101 (cap. VII. Moeurs balkaniques ou éthique féodale?).

[60] Șt. Pascu, Răscoalele țărănești din Transilvania medievală. Cluj, 1963, transferat apoi în toate sintezele de autor sau realizările în colaborare, până la contribuția sa post mortem (!), din ultimul tratat academic al Istoriei Românilor.

[61] Maria Holban a încercat să acrediteze tipurile de „cnez militar” și pe acela de cnez „domenial” (Din cronica…, p. 220), disociere pe care nu o vedem deloc tranșantă și semnificativă pentru întregimea cnezimii.

[62] Rolul cnezilor din Transilvania în lupta antiotomană a lui Iancu de Hunedoara, în Studii și Cercetări de Istorie, Cluj, 8, 1957, p. 35.

[63] Adrian A. Rusu, Castelani din Transilvania în secolele XIII-XIV, în AIIA Cluj-Napoca, 22, 1979, p. 75. Greșelile sunt mai multe: personajul este confundat cu fratele său Ștefan; el a fost castelan de Deva, nu de Hațeg, cum a fost, într-adevăr, Ștefan; aparține familiei de mici nobili de la Uroiu (Aranyi). Engel P., Magyar középkori adattár: Magyarország világi archontológiája 1300-1457 – Középkori magyar genealógia. Budapest, 2001. II, p. 15.

[64] Identificarea aparține lui P. Binder (Localizarea districtului român bănățean Cuiești, o veche organizație a populației băștinașe, în AIIA Cluj, 7, 1964, p. 323-324), care l-a considerat similar, și cu nume dublu, ortodox-catolic, cu un Radul, voievod de Cuiești, de la 1370. Ideea a fost reluată și de către V. Achim, în vol. Banatul în Evul Mediu. București, 2000, p. 47, 106, 108-109. Identitatea reală a personajului, Ladislau Gagy, din neamul Aba și comitatul Abaújvár, la Engel P., Archontológia. I, p. 352; II, p. 79.

[65] Adrian A. Rusu, Castelani, p. 75.

[66] V. în acest sens, comentariile noastre à propos de cronologia sugerată de către R. Popa pentru cetățile românilor din Țara Hațegului. Mai adăugăm și faptul că aceeași observație de cronologie i s-a făcut lui R. Popa și de către Entz G., în Sz, 125, nr. 1-2, 1991, p. 152.

[67] Fr. Pall, Românii din părțile sătmărene (ținutul Medieș) în lumina unor documente din 1377, în AII Cluj, 12, 1969, p. 18, cu explicația detaliată a termenilor. Ultima detaliere a temei, la Ș. Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea între cruciadă și Imperiul mongol. București, 1993, p. 73-74.

[68] Fr. Pall, op. cit., p. 24.

[69] Ș. Papacostea, Românii, p. 74.

[70] Th. Nägler, Cetățile feudale de la Orlat și continuitatea românilor în sudul Transilvaniei, în Studii și Comunicări. Muz. Brukenthal. Arheologie-Istorie, 20, 1977, p. 27-50.

[71] Th. Nägler, P. Munteanu Beșliu, Die Grenzburg von Reschinar bei Hermannstadt, în ZSL, 22, Heft 1, 1999, p. 10.

[72] Șt. Pascu, Voievodatul. II, p. 217: „fortăreața Capelei din marginea Brașovului”, cuplată cu alte cetăți din preajma Sibiului, susținută prin trimitere către K. Horedt, Zur siebenbürgische Burgenforschung, în Südost-Forschungen, 6, 1941, p. 576-614. Expedierea la întreaga paginație nu ne ajută să stabilim dacă autorul sas avusese o astfel de idee. Ne îndoim însă că a fost vorba despre acest lucru, citarea indicând doar proble­matica generală a unor cetăți din marginea de sud a Transilvaniei. Mai nou, aceeași interpretare, la Fl. Costea, în Repertoriul arheologic al județului Brașov. II. Brașov, 1996, p. 66.

[73] D. Țeicu, Despre începuturile arhitecturii de fortificații medievale în Banat, în vol. Arhitectura satului medieval din Banat. Reșița, 1996, p. 81.

[74] Th. Nägler, P. Beșliu-Munteanu, Repertoriul fortificațiilor medievale din piatră aflate în partea central sudică a Transilvaniei (secolele XIII-XVI), în vol. In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizației românești în context european. Cluj-Napoca, 2003, p. 390.

[75] Th. Nägler, Populația românească în sudul Transilvaniei și caracterul colonizării săsești în secolele XII-XIII, în Studii și Articole de Istorie, 13, 1969, p. 182-183.

[76] Întreaga discuție rezumată, la A. Lukács, Țara Făgărașului în Evul Mediu. Secolele XIII-XVI. București, 1999, p. 171-175.

[77] Despre ele, R. Popa, Observații privind zidurile cu mortar din cetățile dacice hunedorene, în Sargetia, 13, 1977, p. 277-284.

[78] Potrivit cărora cetatea ar fi aparținut mănăstirii cisterciene de la Cârța.

[79] V. Eskenasy, New archeological research in Transylvania: a complex of romanian monuments at Colți-Suseni (Hunedoara country), în ARA Journal. Davies-California, 11, 1988, p. 180-191.

[80] V. Eskenasy, Adrian A. Rusu, Cetatea Mălăiești și cnezatul Sălașului (sec. XIV-XVII), în AIIA Cluj-Napoca, 25, 1982, p. 53-92.

[81] R. Popa, Cetățile din Țara Hațegului, în BMI, 41, nr. 3, 1972, p. 54-66; Idem, Țara Hațegului, p. 219, 223.

[82] Structures socio-politiques roumaines au sud de la Transsylvanie aux commencements du Moyen Âge, în Rev. Roum. Hist., 15, nr. 2, 1975, p. 308, 311.

[83] Sub influența descoperirilor și a opiniilor noastre, spre meritul său de cercetător de mare valoare, R. Popa a devenit mai conciliant, recunoscând că s-ar putea să nu fi avut dreptate. Concluzia sa se formula astfel: „considerăm încă deschisă ipoteza existenței în Țara Hațegului înainte de sec. al XIV-lea a unor fortifica­ții de familie ridicate din materiale perisabile” (Țara Hațegului, p. 223).

[84] Primele observații în studiul comun cu V. Eskenasy (Cetatea Mălăiești și cnezatul Sălașului (sec. XIV-XVII), în AIIA Cluj-Napoca, 25, 1982 p. 58-59, 91 – rezumat). În același an, formulam în scris și n. critice la vol. lui R. Popa (AIIA Cluj-Napoca, 29, 1988-1989, p. 629-633).

[85] R. Popa, Țara Maramureșului, p. 217-218.

[86] H. Daicoviciu, O. Bandula, I. Glodariu, Cercetările de la Oncești, în Maramureș. Baia Mare, 1965.

[87] R. Popa, M. Zdroba, Șantierul arheologic Cuhea. Un centru voievodal din veacul al XIV-lea. Baia Mare, 1966, p. 8-32; R. Popa, O sobă de cahle oală din secolul XIV la Cuhea - Maramureș, în SCIVA, 24, nr. 4, 1973, p. 671-679; Idem, Țara Maramureșului, p. 219-221.

[88] N. Săcară, Donjonul de la Turnu Ruieni, în Banatica, 3, 1975, p. 303-307; Șt. Matei, Aspecte ale evoluției arhitecturii de fortificații în Banat în perioada feudalismului timpuriu, în vol. Studii de istoria artei. Cluj-Napoca, 1982, p. 108-109.

[89] Mihalik S., Resicza jelene és múltja. Reșița, 1896, p. 79; D. Țeicu, O reședință feudală românească la începutul Reșiței medievale, în vol. Arheologia satului medieval din Banat. Reșița, 1996, p. 6, 9-11.

[90] R. Popa, D. Căpățână, V. Achim, O cetate medievală la izvoarele Begheiului. Cercetările de la Gladna Română, județul Timiș, în RMM.MIA, 18, nr. 1, 1987, p. 12-16.

[91] V. Achim, Districtele medievale românești de pe valea superioară a Begheiului, în vol. Banatul în Evul Mediu. București, 2000, p. 21: cetatea cnezilor locali, moșia mare a familiei Omor.

[92] V. Eskenasy, O nouă fortificație românească din Țara Făgărașului - cetatea Comanei (secolele XIII-XIV), în RMM.MIA, 50, nr. 1, 1981, p. 37-39; A. Lukács, Țara Făgărașului, p. 146-147.

[93] Repertoriul arheologic al județului Alba. Alba Iulia, 1995, p. 122.

[94] Țara Hațegului, p. 223.

[95] Reluarea acestui text se datorează neglijării manifeste a informațiilor și concluziilor exprimate de către texte istoriografice foarte noi, interesate de istoria românilor medievali.

Back