Cetatea Neamțului în haine noi

 

 


 

 

 

De la începutul anului 2009, cetatea Neamțului a dobândit o înfățișare estetizată. La începutul lui iulie, s-a vernisat interiorul reamenajat. Vizitatori sau simpli privitori pot mărturisi că se simt ceva mai bine decât în vechiul aranjament. Contând pe amplasament și o zestre arhitectonică serioasă, nici nu ar fi mult de intervenit pentru a obține efecte.

Voi încerca să rezum mai jos ceea ce i se poate contesta noului peisaj castelologic de la Neamț.

Cine sunt autorii? Desigur, cea mai rapidă observație de făcut ar fi aceea că nu avem pe cine responsabiliza pentru ceea ce ar fi de corijat. Desigur, există un finanțator și, mai ales, un voinic de constructor (fig. 1). Doar că asemenea lucrări se semnează în toată lumea civilizată de către un arhitect restaurator, secondat de experți care, dacă nu sunt denumiți „castelologi”, măcar trec drept „experți” pe compartimente precise ale monumentelor istorice, arheologiei ori istoriei arhitecturii. În fond constructorul ar fi trebuit să joace după cum îi dicta arhitectul. Nicio biserică nu se mândrea cu zidarul, ci cu sculptorul ori pictorul. Adesea ei prețuiau mai mult decât ctitorul însuși. Iar în cazul în care ctitorul este unul care reprezintă comunitatea, fără să extragă bani din contul său personal de bancă, este cazul ca el să rămână la discreția anonimatului. Pentru ce adică s-ar putea lăuda? Că a dispus bine sau rău ca banii foștilor răzeși de Neamț să ia o anume direcție?

În situația cetății noastre, îți trebuie oarecare perseverență pentru a descoperi husa trasă de către Institutul Național de Monumente Istorice din București, peste oamenii de specialitate[1] pe care îi mai deține din vechea moștenire a marilor restauratori de monumente care mai hălăduiau prin România deceniilor din urmă. Este mai mult decât păcat că, pe de-o parte, respectivii arhitecți nu-și revendică cum se cuvine dreptul de proprietate științifică, iar pe de alta, că instituția care îi hrănește, le anihilează personalitatea într-un asemenea mod. Nu este un exemplu de urmat la nivel național, așa precum o arată o anume particulă din numele respectivei instituții.

Impresia generală. Din orice unghi ai privi-o, cetatea are un aer greu de masivitate transmisă dincolo de aspectul ei inițial. Este un fel de buncăr din Linia Atlanticului, în care golurile au fost eliminate deliberat, din comoditate ori necunoaștere. Niciun turn nu are vreo personalitate. Este iarăși împotriva firii, pentru că turnurile au existat și nu pentru a face masă cu curtinele, așa precum arată acum. La această impresie contribuie din plin eliminarea blocurilor fasonate care, la vreme veche, au stat foarte bine la colțuri, contraforturi ori în alte sectoare bine conturate (fig. 2). Restaurările vechi le-au folosit, cele noi le-au economisit însă dincolo de orice limită. Nu putem ști în ce măsură prea complicatele arce de la pilonii din curte nu s-au substituit prin cărămida mult mai ieftină și mai rapid de montat.

Cercetarea arheologică. Din niciun fel de document clar nu ar rezulta că amploarea restaurărilor s-ar fi bazat pe vreo documentație arheologică. Ca să fim drepți, am descoperit o singură imagine care dovedește prezența săpărilor[2], dar nici pe departe intenția ori aparența dorinței culegerii vreunei informații de asemenea natură. Astfel că regretul pentru nepublicarea unor date de cercetare mai veche, exprimat în scris tocmai cu prilejul refacerilor, se poate combina cu acela de a fi ratat una mai nouă.

O total necreștină atitudine față de oasele umane se reflectă doar în două vitrine de muzeu; ca și când ar fi un spectacol de admirat… Biserica, revenită în forță în monument, nu pare să fi avut glas de protest pentru o asemenea tratație acordată celor care ar fi trebuit să doarmă în liniște, până la judecata de apoi. Cum vor fi fost ele culese acele oase, din temniță ori din altă parte, nu se cunoaște. Cert este că se văd acum de-a valma, ca niște cioburi de oale ori, eventual, monede deversate dintr-o ulcică de pripas.

În clipa în care, plimbându-mă în exteriorul șanțului de apărare am cules de la sol un mare fragment de cahlă de sobă (fig. 3), am realizat că intervenția non-arheologică trebuie să fi fost mai gravă. Fragmentul în cauză, predat cu martori la muzeul județean, este identic cu piese din expoziția aceluiași muzeu, dar cu o altă culoare de smalț (fig. 4).

Dacă istoricii și arheologii moldoveni au stat pasivi în fața unor salvări de relicve arheologice, este deplin regretabil și, de neiertat, în toată curgerea istoriografică viitoare. Mai pot doar completa că și noua cetate a Neamțului s-a „plătit” cu ignorarea zdravănă a patrimoniului ei recuperabil, în felul în care, în Transilvania, ne-am tot obișnuit să se petreacă lucrurile. „Băieții deștepți” din construcții, pentru că aici arhitecții au fost niște simple remorci, au îmbucat bine fondurile puse la bătaie, „rezolvându-i” pe istorici și arheologi cu vreun oscior ori un ucaz de șef județean.

Porțile. După parcurgerea podului de lemn, de pe pilonii de piatră, asediatorii-turiști dau de formele porții principale (de est) (fig. 5). Dou㠄curse de șoareci” sau, în alți termeni, „guri de lup”, îi întâmpină. Nimic nu ajută pentru înțelegerea sistemelor de funcționare, cu poduri ridicătoare. Peste fiecare trebuie să fi fost poduri ridicătoare. Acum sunt grătare, dar mă tem că nimeni nu poate descrie cum se parcurgea traseul de la pilonii de pod în interiorul cetății. „Detaliul” se pare că nu a interesat pe nimeni. Nici poarta propriu-zisă nu conține vreun amănunt care ar putea indica vreo soluție de mecanism de basculare orizontală ori verticală.

Și mai rău stăm cu poarta de nord (fig. 6). Deși rezolvată cu arc frânt, gotic, la ea nu descoperim ceva care să ne ajute imaginația pentru a o vedea funcționând. Este prea largă și prea vulnerabilă, în lipsa vreunui detaliu de apărare. Ca să ne lăsăm înțeleși, am putea avansa scenariul în care un atacator ar fi evitat cumva poarta principală și ar fi avut mult mai puțin de lucru pentru a intra cu forța prin poarta de nord.

Coronamentele. Oricât de masivă ar fi fost o cetate, fără coronamente de apărare activă, ea ar fi devenit un fel de cutie ermetică menită să încaseze doar lovituri. Pentru a proteja vizitatorii, zidul a fost ridicat într-un parapet. Doar că nu avem de unde ști dacă el provine dintr-o relicvă constată ori s-a rezolvat în căldura vreunor birouri. Există ferestre de tragere, potrivite prin masivitatea lor cu restul masivelor de zidărie. Numai că, tot din graba isprăvirii lucrării, s-a preferat montarea lor la nivelul curților interioare (fig. 7). Așa amplasate, lasă vizitatorului impresia unor detalii de sculpturi moderne ori doar nișe de amplasat ceva, câteodată. 

Rezolvarea drenurilor și a scurgerilor de apă. Nu stăpânesc planurile care au stat la baza restaurărilor. Dar, constat repede că umezeala din complex este peste orice limite. Ea se datorează nu doar unor instalații prost concepute ori incomplete, dar și regimului conceput pentru încălzirea spațiilor. După cum se observă ușor pe paramentele exterioare, guri de deversare s-au plasat direct la fila lor. Aceasta face ca apa ejectată să nu fie aruncată din cetate, ci să se prelingă pe paramente (fig. 8). Acum, la primele intemperii, apa lasă doar amprente umede. În timp, ele vor deveni verzi, maronii sau negre, în funcție de microclimatul pe care apa îl va genera la fața locului.

Nu am înțeles de ce, uriașa cisternă a cetății nu a fost cuprinsă în planul de drenaj. Nu era cazul ca ea să rămână uscată. Rostul ei inițial fusese, printre altele, acela de a strânge, dacă nu toată apa, măcar cea mai mare parte din cea care cădea peste ziduri.

Palatul cetății. Din literatura emisă cu entuziasm cu prilejul redeschiderii obiectivului, se deduce destul de ușor că spațiului nu i s-a acordat deloc funcția pe care a deținut-o. Fiind un fel de „locuință de pârcălab”, nu avea de ce să i se mărească investiția de restaurare. Ei, bine, cel mai grav dintre toate mi se pare că bolțile vechi, tratate pe arce dublouri au devenit după restaurare bolți cu penetrații (fig. 9). Dacă voi menționa că primele sunt, într-adevăr, medievale, și tipice pentru arhitectura în care s-au amplasat, cele din urmă aparțin arhitecturii baroce. Stilul arhitectonic din urmă nu numai că este provenit dintr-o vreme în care cetatea nu mai funcționa, dar nici măcar Moldovei în general.

Palatul a avut golurile sale, înzestrate cu ancadramente. Mărturia lor este conservată în lapidarul destul de neprofesionist, amplasat în câteva încăperi de subsoluri. Numai că, în contradicție cu mărturia sa, parcă în totalul său dispreț, ancadramentele instalate se pot vedea dintre cele mai simple și doar de două specii. Explicația este foarte simplă. Ancadramentele postate în cetate provin din „fabrica” de copii prezentă în Moldova, care a umplut sistematic o serie lungă se biserici restaurate. Demonstrația este făcută cu exemple comparative (Războieni, fig. 10). În mod inexplicabil, alte goluri au rămas știrbe (fig. 11), care din vremuri neștiute.

Din cele scrise, aș dori să se extragă concluzia că întreaga restaurare a principalei componente a cetății este deplin contestabilă.

Șanțul de apărare. A primit atenția minoră de care se poate bucura orice restaurare bifată după formula „politicienii decid, prieteni lor se îmbogățesc”, iar bieții muzeografi o încasează în barbă de la mii de călători și cei câțiva colegi din alte părți. Este suficient să scriem că nu s-a găsit niciun fel de resursă pentru a scoate vegetația parazitară care acoperă șanțul și valul de lângă (fig. 12). Cel din urmă a fost, de fapt, neglijat cu totul. O cărare care s-a lăsat făcută de către curioși, întâlnește tot ceea ce se poate găsi în locul românesc fără stăpân; adică murdărie și buruieni.

 Alte detalii arhitectonice. Aleile interioare de vizitare au fost acoperite de plăci (lespezi) de piatră. În timpul vieții medievale a cetății nu au existat. Astăzi se puteau suplini cu alei cu pietriș bine tasat. Ele sunt în contradicție cu întreaga zidărie, care este mai puțin îngrijită și cu piatră mai măruntă. Adaug că întrețin și alimentează umezeala din construcțiile vecine, despre care scrisesem înainte. Ar putea da impresia unor foste ziduri care s-au conservat doar la nivelul solului.

Există o explicație de utilizare foarte simplă: sunt ușor de instalat, dar din punctul de vedere al constructorului, foarte scumpe. S-au rezolvat repede și bine plătite, dar în timp, prețul pozării lor va veni fără îndoială.

Aleile interioare continuă risipa cu care s-a tratat accesul la punctul de intrare. Deși panglica de asfalt merge lin până la casa de bilete, s-a apreciat că o scară cu trepte, balustrade și scoc profilat (fig. 13), ar fi tocmai bună pentru a decupa o bună halcă din investiția majoră.

Iar mai departe, contradicția: vechiul drum de acces, carosabil, care continuă spre nord, în pădure (fig. 14), a scăpat de orice atenție.

În curte ori prin țesătura de ziduri, ne întâlnim cu cioturi de zidărie despre care nimeni nu ne poate spune nimic. Rostul lor trebuia scor de un studiu de arhitectură competent, în care fazele evolutive ale cetății să fie desemnate. Din păcate, absolut nimic nu relevă faze ori intervenții în timp, în afara a două deja ajunse la saturația comunicării (Petru I Mușat și Ștefan cel Mare). Locul s-a tratat ca un conglomerat secționat ici-acolo de ziduri, din care, cele mai multe fără vreo noimă.

Spre nord-est, între două contraforturi, un masiv de zidărie atrage atenție (fig. 15). Misterului său este însă dincolo de orice înțelegere. Dacă informația mea este corectă, se pare că ar fi doar o veche dâlmă de pietre recuperate din cercetări vechi, a căror înlăturare a fost suplinită printr-o estezizare. Mormanul a fost, pur și simplu „protejat” cu mortar rostruit.

Expoziția. Ea degajă două aprecieri principale: a fost grăbită și fără o asistență de specialitate corespunzătoare. Cele două laturi se leagă intim. Când ți se cere să rezolvi ceva repede, aduni la fel, fără să cauți atent.

Am menționat deja lapidarul. Felul în care s-au depozitat pietrele, pare să indice fără echivoc că nu s-a știu de unde proveneau ele și la ce au folosit odinioară. Există două generații clare, care le împarte în gotice și din vremea Renașterii. Dar acolo sunt inscripții, ancadramente de uși și ferestre, console, bolțari etc.

Deasupra oricărei întrări de cetate era așezat blazonul stăpânului. Au știut și restauratorii acest fapt. Dar ceea ce au instalat are prea de tot aspectul unei butaforii ieftine (fig. 16).

Să amintesc apoi planșa „Vitejilor” (8). Ea purcede dintr-o recuzită tocmai bună pentru a demonstra „lupta maselor pentru o viață mai bună”. Astăzi orice istoric medievist ar putea să zâmbească văzându-l acolo pe țăranul care poartă o mândrețe de arbaletă, probabil mai scumpă decât întregul său cătun. Mulțimea armelor, contrafăcute ori de strânsură, umple spații, pereți și vitrine. Pentru turistul de duminică, sunt minunate! Dar numai privindu-le le descoperi grosolănia, nepotriveala (ex.: scut normand, armură completă de secol XVI-XVII, panoplii pentru șemineu de proaspăt căpătuit din mileniul III) ori chiar caraghioslâcul (ex.: păpușă-oștean cu mutră de tătar, alta cu coiful supradimensionat, pentru un cap dublu de mare). Multa încrede în textele Marianei Șlapac pare să se extindă nu numai la competențele sale arhitectonice, ci și la cele de natură istorică. Desigur, bibliografia respectivă era la-ndemână, fără să fie însă și cea mai potrivită. Soba, copiată cu componentele descoperite la Suceava (fig. 17), nu la Neamț, nu se potrivește deloc în încăperea în care a fost montată. Dacă ea ar fi încălzit acolo, sălița devenea o saună. Locul ei era în sala principală.

 

Ei bine, cetatea „s-a făcut”. În „stil românesc”, cum ne stă bine să particularizăm tot ceea ce deținem. Se vede însă că orice aplauze ar fi nesincere, iar lecția restaurării va aduce învățăminte mai curând triste decât vesele.

 

Adrian Andrei Rusu    


 

[1] Vol. lui Gh. Dumitroia, Muzeul cetatea Neamț. Târgu Neamț, 2009, oferă o fotografie la p. 24, care este introdusă prin „Echipa de la…”, fără niciun nume propriu. Pentru identificarea personajelor ar trebuie să ne implicăm cunoștințele personale.

[2] În același vol., la p. 15, jos dreapta. Pe aceeași pagină, alte două imagini se ocupă de un șanț de pozare a utilităților, cu traseu neregulat. Dar, pe lângă ziduri, o mulțime de materiale diverse, par să amintească de materiale arheologice.

 

 

 

Back