Aproape întâmplător, despre fortificații.

A XV-a Conferință internațională științifică de teoria și practica reabilitării patrimoniului construit Tușnad: „Fortificații din nou în folosință”

 


 

 

 

    

 

        Încă nu s-au stins ecourile unei manifestări internaționale care s-a derulat cu țintă către fortificații (către finele lunii mai 2011) (fig. 1).

        Bine înșurubată în câștigarea de programe și granturi, „Transilvania Trust” a profitat din plin de oportunitatea pe care ICOMOS o căuta pentru nou instituitul său sertar care se numește ICOFORT. De ce nu în România? au spus baștanii restaurărilor din trust. Și se făcu. Se făcu chiar concomitent cu o altă mișcare de bani destinată doar ambalării castelelor[1], la care au luat parte o altă mulțime de specialiști și experți români, pe care noi nu-i cunoaștem. Dacă ne ocupăm doar de viața acestui site, așa ne trebuie!

        În căutarea inițială a participanților de la Tușnadul „fortificat” a rezultat că organizatorii nu prea știau pe cine trebuie să se bazeze din România. S-au dus deci în Ungaria de unde au cerut o „list㔠de la conaționali informați. Așa se face că invitații autohtoni, care nu sunt arhitecți ori oameni de casă ai rânduitorilor și-au datorat invitația acestei proceduri „europene”, care face cinste castelologilor la nivel internațional; mai puțin celor care nu prea au habar cine și ce vrea să facă cu cetățile în România. Sau mai corect: cine nu lucrează pe ele pentru profituri grase. La moment, parcă s-au rătăcit acolo Adrian Andrei Rusu, Radu Lupescu, Sofalvi András.

        Desfășurarea de forțe a reunit oameni de toată mâna (fig. 2, 3, 4), unii deja veterani, care s-au înscris și au participat de fiecare dată când Tușnadul i-a convocat. Poliprofesionismul lor este de-a dreptul uimitor, iar iubirea de România și organizatorii acestor conferințe este duios.

        Lumea venită din zări nebune (vorba poetului), a urmat un maraton de comunicări, înghesuite în două zile rupte în două de excursii copioase prin provincie. Titlul de maraton a fost obținut nu prin lungimea comunicărilor, ci prin frecvența de susținere: 15 minute pe cap de combatant. Ca să fie și mai bizar, desimea (= monstrul?) a fost obținută prin comunicări duble prezentate de câte un singur comunicant (Daniela Marcu-Istrate, Terei György).

        Ceea ce a frapat a fost aranjarea absolut aiurită a comunicărilor, în care problematica generală a fost combinată cu studii de caz, conceptele și metodologiile s-au interpus cu istoriografia de restaurare ori încercările de scoatere la viață. Reabilitarea și noua folosință erau adesea departe de unele dintre fortificații. La fel se prezentau lucrurile și în caietul conferinței, cu toate că anume subtitluri, urmau să asigure o oarecare orientare, de nu o ordine dorită de orice creier tehnic. Nici că se putea obține o mai bună imagine de haos organizatoric și de pierdere a țintelor.

        Comunicările celor „mari” s-au remarcat prin oboseală și platitudini deja repetate (Cristoph Machat, Paul Niedermaier – absent, dar publicat, Sergiu Nistor). Tehnicismele lui Szabó Bálint le pricepe mai ales domnia sa, iar acesta este tocmai motivul pentru care prestațiile îi sunt atât de generos remunerate. Oricând ar fi vorba despre ceva „mare” vor fi gata la temă și vor strălucii prin reprezentativitate. Așa fac și politicienii, de ce n-ar face-o și prestatorii modestei culturi carpato-etc. Păcat că doar peste câțiva ani, ne vor părăsi fizic, lăsându-ne făr㠄efigii”.

        Cu prilejul celor două zile au fost scoase la iveală câteva lucruri despre care nu s-a prea auzit – probabil din lipsa lor de consecințe sau legătură cu mass-media. Astfel am aflat că ar fi existat un program „Tezaure fortificate redescoperite”, care s-a interesat de „intervenții structurale”. Probabil că fiind neinspirat produs de cine nu trebuie, el a murit pe parcurs ori „nu se arată”. Câteva monumente s-au ales cu abordări interesante, chiar cu noutăți împărtășite (Odorheiul Secuiesc, Cernatul de Sus, parțial Timișoara). În jurul altora s-a repetat, ca un fel de victorie, o prestație care nu era nici modernă (reconstituiri tridimensionale la Șimleu), nici finalizată (Carei, Deva, Ardud, Medieșul Aurit, Șimleul Silvaniei). Nici pentru Arad nu avem nimic de glosat. În dreptul Devei, arheoloaga pusă în situația de a nu-și fi văzut toți banii, s-a pronunțat într-o formulă orală, pe care nu prea îndrăznește să o și scrie, apropos de un proiect de reabilitare complet aiurit. Unul dintre cazurile cele mai „frumoase” este cel al cetății Ardud, unde iarăși „arheologia de serviciu” nu s-a finalizat, iar pentru a scoate ceva din castel, proiectanții au tăiat mereu din operele lor ambițios de scumpe, aducându-l la starea în care doar turnul romantic, al familiei Károlyi, ar mai putea fi vizitabil cu ceva ziduri recârpite, dar fără nici o șansă de lumină, încălzire, muzeografie și turism. În alte cazuri (Sibiu – fosta capitală europeană, heirupistic tratată istoric) au fost repetate date aberante, care au provocat râs înfundat (protocronisme de datare în secolul al XII-lea – „1191-1124”! fig. 5, „70 de turnuri, 4 rondele de artilerie și 5”), iar în cazul Aiudului am asistat la o lungă lamentație cu imagini, dar cu osanale la bieții foști proiectanți ai cetății, care tocmai pierduseră lucrarea.

        Cineva din afară ar fi putut trage concluzii de o asemenea factură: în România se întâmplă mereu ceva, bani se bagă pe cetăți, nici una nu se termină, nimeni nu este vinovat de absolut nimic din ce există. Deci, un fel de „tangou degeaba”! Fortificațiile sunt în refolosință mai ales pentru cei ce doresc să facă capital pe seama lor. Deși au fost glasuri clare care au spus că nu dispunem nici măcar de evidențe de monumente, că studiul lor este neîncheiat ori șchiop din cale-afară, și la Alba Iulia ori Șimleul Silvaniei nu avea importanță decât să pretindem că facem ceva cu ele. Mereu ceva diferit decât istorie și aproape orice altceva decât studiu.

        Străinii au dat pilde de cum și ce se-ntâmplă pe la ei: cu studii model, respect enorm și frică pentru lege și amintirea pământului, eficiență în reabilitare și cu efecte în economic. O contrapunere cu oricare dintre realitățile din România se lasă cu înroșirea obrazului. Pentru nesimțire, ilegalitate, șmecheri care vor doar izvoare de bani și nu monumente restaurate, istoricii și arheologi reduși la caricaturi ori slugi de casă pentru arhitecți și ingineri, prestații proaste și idioate, rezultate oprite pe sfert, comunități care urăsc cetățile pentru că le-ncurcă liniștea ori le ocupă prea mult terenul, colocatari care sunt abia scoși din corturi și puși în blocuri de lângă ruine, bani mărunțiți și câteva zbateri onorabile, care mai au foarte mult până la finalități vizibile.

        Concluziile au fost monstruoase; nu prin gravitate, ci prin lungime. Au fost chiar „concluzii la concluzii”! N-a ieșit nici un act, nici un fel de text legat, nici un fel de… concluzie! Nici un primar sau profesor de istorie nu va putea suge din înțelepciunea acolo revărsată. Luminații s-au adunat, au fost a n-a oară savanți, dar au fost prea eleganți și domni să se exprime aplicat la ceea ce au văzut ori auzit din România. Era oricum atât de mult și de obositor… Acasă la ei, în memorii ori în rapoarte vor scrie adevărurile („vai de capul lor”!). O acțiune culturală bine plătită și din bani bugetari, care a mai pus o pană de păun în pălăria lui Transilvania Trust.

        Culmea: ICOFORT este departe de a fi! Câțiva domni și doamne din întreaga lume se plimbă regulat pe mapamond, încercând să-i definească competențele și activitățile. La această oră, același nu are decât un „bord”, care n-a scos nici o declarație de referință. România a mai ratat odată șansa de a avea „Charta de la Șimleul Silvaniei” privitoare la fortificațiile Terrei!

 

Mirela Strătulescu, Albert Mártonfalvi


 

[1] Conferințe pentru dezvoltarea Transilvaniei, Bonțida, 20 mai 2011 - Conferința de dezvoltare a Castelelor. Este de fapt: „Castel în Transilvania: Scopul inițiativei „Castel în Transilvania” este de a contribui la dezvoltarea durabilă a castelelor cu potențial de dezvoltare din punct de vedere social și economic din Transilvania, prin crearea unei rețele largi de parteneri. Pe lângă evaluarea castelelor din punct de verde juridic, economic și a infrastructurii, dorim să elaborăm și să prezentăm niște modele sustenabile, prin care aceste castele vor fi utile atât pentru economia, cât și pentru societatea localității. Pe lângă toate acestea, dorim să prezentăm exemplele pozitive deja existente în privința dezvoltării sustenabile a patrimoniului cultural construit.” A se vedea http://www.granturi.ro/src/print2pdf.php?searchtype=news&searchid=17116

Back