Tunele la cetăți – o explicație prozaică posibilă

 


 

 

 

     Fascinația populară și, în general, a celor care nu prea știu ce s㠄fac㔠cu o cetate, produce și întreține, de obicei copios, o gamă restrânsă de explicații pentru o folosință ciudată. Destul de des, în literatură, dar mai nou și pe „sârma” și „sticla” posturilor comerciale de radio și TV, un înțelept local afirmă:

„Când eram eu copil” ori „mi-a povestit mie”, s-au tot jucat pe la ruina de cetate. Și – minune! Au dat de gura unui tunel! Au mers ei puțin, că era surpat și periculos. Ori, au mers mai mult și au dat de ceva ciudat care nu se poate descrie. Apoi au venit niște maturi sau străini și au intrat, au luat, au acoperit și au dispărut… Unii spun că era aur, alții că ar fi fost o pivniță cu vin făcut marmeladă de vechi ce era. Până la urmă totul se reduce la un gol care trebuie să vină de la un tunel care ducea peste deal-vale, tocmai la alt monument!

    Credința în tunele este întărită circulația unei literaturi romantice. Pentru mediul nostru, ar fi destul de menționat tunele cetății Eger (Ungaria), în care se derulează o parte copioasă a acțiunii romanului lui Gárdonyi Géza, Stelele din Eger (publicat în 1901 și reeditat adesea, inclusiv în traducere românească, în anul 1963, dar și ecranizat cu mare succes de public). Nici un Jules Verne nu refuză înzestrarea Castelului din Carpați, cu asemenea dotații.

     Plimbăreții pe la cetăți descoperă cu plăcere „găuri” care le confirmă ori le întrețin convingerea în adevărul tunelurilor. Și mai este doar un pas după exprimarea insatisfacției cu care istoricii ori arheologii nu fac, domnŽle nimic! Adică să se apuce ei de săpat ori să se joace cu vreun detector de metale ascuns de priviri de poliție bleagă.

    Noi care suntem mai cu picioarele pe pământ, ochii prin cărți și minte întrucâtva ordonată, le-am văzut des ca și niște banale, distrugătoare sau tembele (și toate la un loc se poate!) gropi de căutători de comori. De fapt, tot în limbaj popular: inserții de „căutători de potcoave de cai morți”, pentru că trebuie să ai minte de gândac să-ți închipui că cineva disperat ori vreun bandit de codru și-a îngropat averile monstruoase ori de basm într-un loc atât de des călcat.

    Și uite că vine un neamț și zice: „tunelele” alea pot să fie amenajări pentru aprovizionarea cu apă a cetăților. Și nu doar că o afirmă, dar și o și demonstrează, tot nemțește, cu hartă, ceva arheologie și dendrocronologie![1] Dacă locul cetății era mai bun într-o parte și apa venea din alt loc, cele două puncte se puteau astfel maria. Era singura rațiune pentru sobolire, nu pe kilometri întregi, ci pe câteva sute de metri cel mult. Ca să ajungi unde? La un loc de unde dușmanul te vedea ieșind?

     Să taci chitic de uimire și să exclami brusc trezit: „dă, Doamne, mintea castelologului român aiŽ de pe urmă!”

     Iar atunci mă întorc către cei ce nu sunt castelologi, ci „castelomani” ori „cetăți-lovers” și îndemn: hai să vedem ce apă a mai curs pe la cetățile noastre, prin … tunele!

 

Mirela Strătulescu  

 


 

[1] K. Grewe, Die Wasserversorgung des 15. Jahrhunderts am Beispiel der Burg Blankenheim in der Eifel, în vol. Die Burg im 15. Jahrhundert. Braubach, 2011, p. 37-45. Datorez această informație pornitoare, d-lui Adrian Andrei Rusu; un „castelolog” român atipic! Îi mulțumesc și pe această cale.

Back