LADISLAU KÁN ŞI CETATEA DEVEI.

AFIRMAREA UNEI REŞEDINŢE VOIEVODALE

Succesiunea de transformări politice şi sociale înregistrate în Transilvania la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul celui următor a produs modificări majore şi în privinţa distribuţiei centrelor de putere din cadrul provinciei intracarpatice şi din vecinătăţile acesteia. În acest context istoric, Deva s-a afirmat, în preajma anului 1300, ca reşedinţă a puternicului voievod al Transilvaniei, Ladislau Kán, iar apoi ca centru de rezistenţă al fiilor acestuia până în anul 1321.

Care au fost factorii care au făcut posibilă această afirmare a Devei? Până în ultimii ani ai secolului al XIII-lea, despre reşedinţele voievozilor Transilvaniei se pot spune foarte puţine lucruri. Exista, cu siguranţă, o tradiţie care considera oraşul Alba Iulia principalul centru eclesiastic, judiciar şi politic al Transilvaniei, şi avem destule temeiuri pentru a afirma, chiar dacă documentele păstrate nu ne oferă foarte multe informaţii explicite, că această localitate era considerată, înaintea marii invazii mongole din 1241-1242, reşedinţa de drept a instituţiei voievodale. Cel puţin la nivel simbolic, acest statut de reşedinţă s-a păstrat şi după mijlocul secolului al XIII-lea, el fiind reflectat de păstrarea perpetuă de către vicevoievozii Transilvaniei, de-a lungul aproape a întregului ev mediu, a titlului de comite de Alba. Atestaţi, cu începere din 1266[1], vicevoievozii Transilvaniei erau urmaşii vice-judecătorilor voievodali din perioada anterioară invaziei mongole. Atribuţiile lor erau, iniţial, preponderent juridice, iar strânsa asociere a acestei funcţii cu comitatul Alba şi, fireşte, cu oraşul său de reşedinţă, este de pus în legătură cu o tradiţie transilvăneană care situa la Alba Iulia principalul centru judiciar al voievodatului. Ultimul voievod al secolului al XIII-lea care a încercat să valorifice acest prestigiu simbolic al Albei Iulia, transformând-o în centrul de reşedinţă a administraţiei voievodale, a fost Matei Csák (1270-1272, 1274-1275, 1276-1277)[2]. Însă, după rebeliunea săsească din 1277-1279, care a înlăturat din Transilvania orice urmă a dominaţiei neamului Csák, episcopul Petru Monoszló a reuşit, ca rezultat al unei donaţii a regelui Ladislau al IV-lea, să obţină controlul exclusiv şi complet al întregului oraş. Cu începere din acest moment, voievozii Transilvaniei s-au văzut lipsiţi de orice urmă de autoritate asupra oraşului episcopal şi de orice posibilitate de a îşi instala reşedinţa în interiorul acestuia. Aşadar, la sfârşitul secolului al XIII-lea, Alba Iulia şi-a definit o nouă identitate, cât se poate de precisă, pe harta politică a Transilvaniei, aceea de reşedinţă exclusivă a episcopiei[3].

În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi predecesori ai lui Ladislau Kán, reprezentanţi ai unor partide aristocratice cu diferite grade de ancorare pe scena politică transilvăneană, prezenţa acestora în Transilvania a fost, de regulă, una prea episodică pentru a mai putea vorbi de existenţa unor reşedinţe bine organizate. Însuşi Roland Borşa, deţinător al funcţiei voievodale timp de mai mult de un deceniu, şi-a exercitat, cu destule dificultăţi, controlul asupra voievodatului intracarpatic din reşedinţele sale bihorene, prin intermediul oamenilor săi de încredere, în condiţiile în care afirmarea regimului congregaţional, intervenită în această epocă, a limitat în mod semnificativ influenţa internă a reprezentanţilor familiilor aristocratice care nu dispuneau de posesiuni în provincie[4]. Potrivit mărturiilor documentare, prezenţele lui Roland Borşa în Transilvania au fost şi ele episodice, şi nimic din ceea ce cunoaştem astăzi nu ne îngăduie să afirmăm că el ar fi manifestat vreo predilecţie pentru una sau alta dintre localităţile voievodatului intracarpatic.   

Devenit voievod al Transilvaniei în anul 1294, în calitate de exponent al regimului congregaţional, a tradiţiilor politice şi a programului ideologic al regnum-ului transilvănean, Ladislau Kán şi-a văzut autoritatea puternic concurată, până la stingerea regelui Andrei al III-lea şi a dinastiei Arpadiene (1301), de poziţia extrem de puternică pe care o deţinea în interiorul provinciei episcopul Petru Monoszló (1270-1307). În 1294, ruda pe linie maternă a episcopului, Petru Bő, şi-a obţinut numirea în funcţia de comite al secuilor[5], în vreme ce fratele acestuia, Mihail Bő, prepozit al capitlului din Alba Iulia[6], a avut o carieră ecleziastică strălucită, care a culminat cu instalarea sa în scaunul arhiepiscopal de Strigoniu. În timpul lui Petru Monoszló, episcopia Transilvaniei îşi extinsese controlul asupra Clujului şi altor localităţi de pe valea Someşului Mic, construise cetăţile de la Floreşti şi Tăuţi, ajungând astfel deţinătoarea unor poziţii bine conturate în comitatele Alba şi Cluj. Prin vizitele regale din 1285 şi 1287, ca şi prin desfăşurarea aici a marii congregaţii provinciale din 1291, prezidată de rege, Alba Iulia îşi demonstra prestigiul de capitală simbolică a Transilvaniei.    

În ceea ce priveşte principalele poziţii ale puterii voievodale, acestea erau localizate în comitatele din nord, Dăbâca şi, în principal, Solnoc, susţinute pe cetăţile regale de la Unguraş şi Ciceu, pe veniturile importante şi constante ale ocnelor şi vămilor de sare şi pe ascensiunea economică a unor localităţi ca Dejul, Cojocna, Sicul sau Bonţida. Aceste regiuni au reprezentat bazele puterii lui Ladislau Kán, până pe la 1299-1300, şi tot din mica nobilime de aici provine şi primul său vicevoievod, Ioan de Deuş (m. 1301)[7]. Cu timpul, însă, Ladislau Kán a înţeles probabil pericolul reprezentat de o prea strictă cantonare în aceste regiuni, care nu îi dădeau posibilitatea de a controla ansamblul Transilvaniei, îi ofereau puţine opţiuni în raport cu multiplele centre de putere „oligarhice” constituite pe teritoriul regatului ungar şi, de asemenea, puţine şanse de a angaja o politică externă proprie, prin stabilirea de relaţii cu vecinii meridionali ai Transilvaniei.

Alegerea Devei ca reşedinţă voievodală a reprezentat în acest context, pentru Ladislau Kán, o garanţie a succeselor din perioada cea mai fastă a domniei sale. Cetatea fusese ridicată în preajma anului 1260, fiind implicată pentru prima oară într-un eveniment militar major în anul 1264, când Petru Csák a obţinut aici o mare victorie împotriva trupelor cumane ale lui Bela al IV-lea, conduse tocmai de fraţii Ladislau şi Gyula Kán (bunicul şi unchiul voievodului instalat în 1294). Cetatea de la Deva avea o formă oval alungită, cu axa principală, pe direcţia est-vest în lungime de circa 90 m, şi cu lăţimi cuprinse între 18 şi 35 m[8]. Fortificaţia dispunea de un turn-donjon, un palat cu dimensiunile aproximative de 24 x 10 m, compus nivelul solului din patru încăperi dispuse în anfiladă şi supraetajat, care coincide cu acea casă (domus) voievodală de la Deva, atestată documentar în anul 1308[9]. Datarea acestui obiectiv în preajma anului 1300 este acceptată de specialişti. Există însă şi opinii care asociază casa voievodului Ladislau cu o construcţie aflată pe locul Magnei Curia (actuala clădire a Muzeului Judeţean), poziţionată la poalele cetăţii[10].

 Transformarea în reşedinţă voievodală a acestei cetăţi strategice îngăduia atât extinderea influenţei lui Ladislau în regiunile de pe valea Mureşului inferior, cât şi facilitarea legăturilor cu nobilimea din Slavonia şi cu proprietăţile familiale din comitatul Baranya. Dominarea Transilvaniei sud-vestice făcea, de asemenea, posibilă extinderea influenţei sale în Banat şi iniţierea de către voievod a vastelor sale proiecte politice sud-est europene. De asemenea, această poziţie îi permitea, aşa cum va fi cazul în 1307, să controleze comunicaţiile saşilor din provincia Sibiului cu Ungaria şi, în acest fel, să exercite presiuni asupra lor. Prin instalarea în cetatea Devei, Ladislau putea ţine, în acelaşi timp, la distanţă nobilimea congregaţională din comitatele nord-transilvănene, ale cărei privilegii recent dobândite îi puteau îngrădi libertatea de acţiune.

Într-adevăr, odată cu stabilirea reşedinţei voievodale la Deva, destinul voievodului Ladislau a luat un nou curs, iar Transilvania însăşi a cunoscut, din perspectiva afirmării sale în politica europeană, unul dintre cele mai strălucite momente din istoria sa medievală.

Cel dintâi act emis de Ladislau Kán la Deva datează din 5 februarie 1302[11], dar pregătirea terenului pentru instalarea voievodului în această locaţie trebuie să se fi produs în preajma anului 1299. Pentru a elimina din regiune concurenţa agasantă a episcopului, aflat şi el în legătură cu facţiuni ale nobilimii slavone şi cu cercurile aristocratice ungare, Ladislau Kán şi-a impus cu fermitate controlul asupra Hunedoarei şi Haţegului, eliminându-i de aici pe reprezentanţii lui Petru Monoszló şi provocând protestul tardiv al acestuia, adresat în 1300 papei Bonifaciu al VIII-lea[12].

Odată cu moartea regelui Andrei al III-lea (14 ianuarie 1301) şi cu declanşarea marii crize dinastice care i-a urmat, în reşedinţa lui Ladislau Kán de la Deva s-a dezvoltat o curte voievodală fără echivalent în epoca care a precedat-o. Structurile centrale ale administraţiei voievodale, în perioada care a urmat stabilirii sale la Deva, înregistrează un remarcabil salt calitativ, ele fiind întrutotul compatibile cu statutul de cvazisuveranitate dobândit de Transilvania în această epocă. Izvoarele atestă existenţa unui jude al curţii (iudex curiae) voievodului Ladislau, în persoana unui comite Ioan, şi, de asemenea, a unui stolnic (dapiferum) al acestuia, în persoana unui magistru Petru[13]. Apariţia acestor demnitari constituie, în Transilvania, o inovaţie a acestei epoci, rezultat al consolidării unui sistem administrativ care prelua, după anul 1301, şi o parte a funcţiilor puterii regale. La Deva funcţiona, probabil, şi sediul camerei Transilvaniei, menţionată şi în textul acordului de la Szeged[14], organism fiscal a cărui activitate principală era reprezentată de schimbarea anuală a banilor şi de perceperea taxei aferente acesteia (lucrum camerae), plătită inclusiv de către nobilime. Controlul camerei Transilvaniei transforma Deva în centrul unui sistem fiscal bine organizat, care, pe lângă perceperea taxelor regale, controla totalitatea operaţiunilor monetare, dispunând şi de posibilitatea realizării unor emisiuni proprii[15].

Cancelaria voievodală, iniţial una nu foarte extinsă, a evoluat şi ea cu rapiditate, după modelul aceleia episcopale din Alba Iulia. Conducătorul ei între anii 1301 şi 1306,  cu rangul de protonotarius, arhidiaconul Ioan de Târnava, se numărase, dealtfel, printre juriştii episcopului Petru, pentru care îndeplinise chiar o însărcinare la curtea regală (1300)[16]. După 1306, funcţia de notar (notarius) al voievodului a revenit unui anume Ştefan[17], despre care nu dispunem de nici o altă informaţie.

Era firesc ca, în asemenea condiţii, curtea voievodală de la Deva să fi fost una destul de animată. Mauriciu, parohul de Cricău, primit de Ladislau în noiembrie 1308, ne spune că la întrevederea sa cu acesta au fost de faţă castelanul Devei Paul, fiul lui Ladislau, împreună cu ruda sa Ioan Rufus; de asemenea, comitele Andrei, fiul lui Iohanka, Bas, fiul lui Balos, Ioan de Lomb şi numeroşi alţii[18]. Prezenţa la curte a unui anumit număr de nobili, în calitate de martori ai judecăţii voievodale, este atestată, ocazional, de Ladislau însuşi, care, în cazul pronunţării unor sentinţe luate la curtea sa din Deva – aşadar în afara congregaţiilor nobiliare ale Transilvaniei – menţionează asocierea la luarea deciziei a reprezentanţilor stării nobiliare (prehabita matura deliberatione et consilio nobilium terre Transilvane, qui nobis tunc aderant, potrivit formulării unui document din octombrie 1303[19]), singura în măsură să confere deciziilor voievodale autoritatea lucrului judecat. Dispunem, de asemenea, de o informaţie referitoare la vizitarea curţii voievodale de către un anume Paul, vicar al arhidiaconului de Keve[20]. Chiar dacă sursele nu sunt, nici în această privinţă, extrem de generoase, ele ne permit să remarcăm cel puţin faptul că nobilii amintiţi ca făcând parte din anturajul lui Ladislau nu sunt menţionaţi în nici o altă împrejurare în afara curţii acestuia; ei trebuie consideraţi, prin urmare, servienţii personali ai voievodului, oamenii de încredere pe care acesta îi păstra în permanenţă în preajma sa.

La Deva au fost primiţi cu siguranţă, în această epocă, cei mai mulţi dintre reprezentanţii diplomatici ai suveranilor, principilor sau altor potentaţi ai epocii cu care voievodul Ladislau avea diferite legături: trimişii „regilor” Serbiei şi Bulgariei, amintiţi de cronica lui Ottokar de Styria în 1307; ai lui Otto de Wittelsbach, Venceslas al III-lea Przemysl, ai lui Albrecht şi Frederic de Habsburg – nunţiul acestuia din urmă fiind menţionat într-un act care datează, de asemenea, din 1307; ai lui Carol Robert de Anjou – negociatorului trimis de acesta la voievodul Ladislau în 1307 îi cunoaştem şi identitatea: este vorba despre Paul, prepozitul de Zips, fost vicecancelar al reginei Agnes de Habsburg[21]; ai diferiţilor conducători de partide aristocratice din Ungaria; ai cardinalului Gentile şi a altor înalţi demnitari ecleziastici; ai altor puteri central-europene, balcanice sau răsăritene pe care le putem doar bănui. Ladislau Kán a devenit, mai cu seamă în 1307 şi în anii care i-au urmat, un personaj curtat de o mare parte a suveranilor şiprincipilor epocii ca urmare a arestării lui Otto de Wittelsbach şi a asumării posturii de arbitru al competiţiei pentru coroana regală a Ungariei. Acest interes legat de politica şi de personalitatea voievodului nu avea cum să nu se reflecte şi asupra curţii sale de la Deva.

În ceea ce priveşte funcţia de castelan al cetăţii Deva, ocupată în 1309 de acel Paul, fiul lui Ladislau[22], ea era probabil cumulată cu cea de comite al Hunedoarei, aşa cum se va întâmpla şi în epoca restauraţiei angevine. Situaţii asemănătoare puteau fi întâlnite atât în Solnocul Interior, al cărui comite era un anume Mike, castelan de Unguraş[23], cât şi în comitatele Arad şi Braşov, subordonate voievodului Ladislau, ai căror comiţi titulari erau castelanii cetăţilor Şoimoş (Alexandru, 1309; Dominic, 1310)[24], respectiv Codlea (Solomon de Braşov)[25].

Ca rezultat al instalării reşedinţei sale la Deva, Ladislau Kán a manifestat un interes special faţă de Ţara Haţegului, care reuşise să îşi păstreze o identitate proprie, ea nefiind afectată decât în proporţie de 10-20% de pătrunderea sistemului comitatens şi de transformările sociale promovate de statul ungar[26]. Libertatea religioasă de care beneficia puternica cnezime românească locală – care ctitorise, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, mănăstiri şi biserici de zid cum ar fi cele de la Densuş sau Peşteana – este reflectată de menţionarea, într-o inscripţie slavonă care datează din anul 1313/1314, a cnezului Balea, preotului Naneş şi zugravului Teofil – „ctitorii” şi, respectiv, executantul celui mai vechi strat de pictură murală al bisericii ortodoxe din Streisângiorgiu[27]. În aceaşi epocă a voievodatului lui Ladislau Kán se produsese, potrivit unor mărturii din epoca restauraţiei angevine, ocuparea (recuperarea?) de către cnezii români Dan şi Stanislav a moşiei Brethonia, intrată, la o dată nedeterminată, în posesia nobilului Toma şi restituită de către regele Carol Robert, în anul 1315, nepotului acestuia, Nicolae[28]. Acceptarea de către voievod a instalării unor cnezi într-o posesiune nobiliară reprezintă o mărturie, chiar dacă una indirectă, a existenţei unei politici de încurajare faţă de cnezimea haţegană, care prelungeau, de fapt, şi în aceste regiuni spiritul reformelor de tip congregaţional.

În anul 1321, Nicolae şi Dionysius Szécsi, fraţii nou instalatului episcop al Transilvaniei, Andrei, au reuşit să pună capăt, după o suită de asalturi sângeroase, îndelungatei rezistenţe a Devei, ultim refugiu al fiilor lui Ladislau Kán[29], care încetase din viaţă încă din 1315. Relevantă pentru percepţia relaţiei lui Ladislau Kán cu cetatea Devei în secolul al XIV-lea este faptul că în nici unul dintre falsurile documentare de epocă identificate până acum nu este indicată, ca loc de emitere, curtea voievodală de la Deva, fiind preferată în schimb localitatea Cristiş/Oprişani. Aşadar, nobilii transilvăneni care îşi comandau documente false erau atenţi să asocieze emiterea acestora cu locul tradiţional de desfăşurare a congregaţiilor transilvănene, generatoare de decizii juridice cu o valoare considerată incontestabilă, şi nu cu Deva, percepută ca centru al unei guvernări voievodale autoritare şi cvazisuverane, care a dobândit cu timpul pronunţate trăsături autocratice.  Cu toate acestea – sau poate tocmai de aceea! –  voievozii secolului al XIV-lea, începând chiar cu Toma Szécsényi, au continuat să rezideze ocazional în palatul voievodal din cetatea Devei, să ţină aici judecăţi şi să emită documente şi, mai ales, să folosească în beneficiul propriei lor imagini aura de forţă şi putere care fusese creată în jurul acesteia. Imensul prestigiu politic acumulat de cetatea Devei în perioada în care aceasta a funcţionat ca reşedinţă a unei Transilvanii aproape suverane a supravieţuit, astfel, în secolele următoare, făcând ca importanţa simbolică a acestei cetăţi să depăşească, aproape întotdeauna, funcţiile sale strict militare.

Tudor Sălăgean