GLOSAR CASTELOLOGIC

A

ABATIZĂ. Termen modern pentru prisacă.

ABSIDA. Componentă de arhitectură delimitată de obicei de o închidere semicirculară. Frecventă mai ales în arhitectura religioasă, ea poate fi utilizată şi în cea civilă, din care s-a şi originat, de altfel. Prin extindere, termenul s-a aplicat şi unor spaţii delimitate numai către o direcţie, în forme unghiulare poligonale.

acoperiŞ. Ansamblul structurilor şi învelitorilor de pe elementele constitutive ale unei fortificaţii (turnuri, porţi, curtine, clădiri interioare). Tipurile întâlnite sunt: a. în pupitru – realizat cu un singur plan înclinat; a. în două ape – poziţionate pe frontoane triunghiulare; b. conic – cu formă pornită pe o bază circulară; c. Piramidal. Au fost realizate cu tulpini ierboase (paie, fân, trestie, papură), lemn (şindrilă, draniţe, scânduri), ceramică (ţigle), plăci de piatră sau de plumb. Nu au fost obligatorii pe turnuri sau curtine, în cazul din urmă, elementele arhitectonice fiind deschise (neacoperite).

Adosat. Operaţiune constructivă de alăturare, mai mult sau mai puţin vizibilă, a unor componente arhitectonice, într-o oarecare succesiune cronologică. Destinată unor completări sau măriri de spaţii şi amenajări preexistente.

AFRONTAT. Dispoziţie de elemente constructive opuse, fără obligaţia de a fi alăturate.

Aliniament. Aranjament de elemente constructive diverse (turnuri, curtine, şanţuri etc.) aflate pe o linie continuă, de obicei paralelă ori în completarea altora.

Ambrazură. Deschiderea practicată într-un zid ori palisadă, cu evazare în grosime, practicată pentru trageri cu arcuri şi arbalete şi arme de foc; gol de tragere.

anastiloză. Operaţie de refacere virtuală sau reală, a unui monument prin ridicarea elementelor arhitectonice prăbuşite la locul lor de origine.

Anfiladă. Dispoziţie în şir a unor spaţii (încăperi) constructive, de obicei locative. Formă comună majorităţii corpurilor interioare (palate) din fortificaţii de mai mare amploare.

Ancadrament. Ramă de poartă, uşă sau fereastră, confecţionată anume. Multe dintre ele sunt decorate şi constituie elemente de încadrare istorică şi stilistică.

Anexă. Clădire sau amenajare constructivă cu rost auxiliar, deservind o alta, socotită importantă sau centrală.

Angajat

ANSAMBLU. Totalitate de elemente construite, cu funcţionalitate separată sau dependentă una de alta, care se concentrează într-un spaţiu bine delimitat.

Antefix. Decoraţie de sorginte antică, amplasată la vârful frontoanelor de acoperiş. În construcţiile medievale şi premoderne este reluată în forme diferite, de obicei tot din ceramică.

APAREIAJ. Imaginea oferită de un parament de zid, fie prin modul de aranjare al materialului de construcţie, fie prin tencuielile şi zugrăvelile aplicate peste el.

Apeduct. Instalaţie de aducţiune a apei de la izvor sau un depozit (lac, cisternă) către locul de folosire (fântână, cişmea, cisternă). Cele medievale nu au avut niciodată amploarea sau forma celor antice (romane). S-au montat aproape totdeauna subteran, şi au fost confecţionate din ţevi de calibru mic şi mediu. Materialele de confecţie au fost lemnul, ceramica şi, foarte rar, plumbul. Folosit iniţial şi de obicei în construcţiile mănăstireşti, el s-a extins şi la mediul orăşenesc şi unele castele nobiliare. Sunt cunoscute îndeosebi cele două a. care aprovizionau cetatea Alba Iulia, amenajare ori refăcute în vremea principelui Gabriel Bethlen.

aPLICAT. Element auxiliar sau decorativ care se montează pe un suport de care depinde major, care în stabileşte şi caracteristicile.

ARBALETIERĂ. Fereastră de tragere pentru arc şi arbaletă, în formă de fantă, cu evazări dinspre interiorul curtinei. Adesea înzestrată cu forme auxiliare de deschidere (în cruce, simplă sau multiplă, cu extremităţi în ic, cu extremităţi în forma literei T, cu orificii mediane circulare etc.).

arc. Formulă arhitectonică de rezolvare a unor pătrunderi, goluri sau bolţi din clădiri. Împrumută numele curburii de cerc pe care o foloseşte spaţial şi structiv. În cazul arhitecturii gotice, a. este frânt.  

ARC de descĂrcare. Soluţie de construcţie menită să preia împingerile directe exercitate pe un gol închis cu lintel în partea sa superioară sau, în cazul unui contrafort, pentru a permite accesele în vecinătatea de la baza unei perete.

arc de triumf. Delimitare a zonei altarului de navă, strict necesară deasupra a suplini absenţa peretelui plin. Este de acceptat şi în situaţia altor spaţii generoase, de felul unor săli de castel.

arc dublou.

Arc treptat.

Arcadă.

Arcatură.

Arhaic. Atribut acordat unor forme arhitectonice ieşite din practica generală a timpurilor, fie prin învechire, fie prin recursul la modele vechi. Se manifestă atât în planimetrii, elevaţii, decoraţii, cât şi în tehnici de construcţie.

Arheologie. Modalitate de investigare cu tendinţe permanente de ştiinţificitate, înzestrată cu o metodologie specifică, de cunoaştere a fortificaţiilor dispărute ori transformate. În uzanţă comună, a. este utilizată doar pentru investigarea stratigrafică, cronologizată de artefacte diverse (ceramică, monede, unelte şi instrumente) a depunerilor naturale, combinate cu cele de construcţie, reparaţie şi distrugere dispuse sub cota nivelelor de călcare actuale. A. este în măsură să furnizeze informaţii de substanţă privitoare la fortificaţii fără istorie documentară, complet distruse, la faze intermediare înlocuite, la sisteme de acoperire, ancadramente, feronerie de construcţie, decoraţii diverse, materiale de construcţie, utilitatea unor spaţii, viaţa cotidiană a fortificaţiilor. Există însă şi o a. de parament, care aplică metodologia de identificare a straturilor de mortare ori de plombe succesive pe ziduri aflate la suprafaţă. Ea este practicată independent sau concomitent de către aceiaşi specialişti.  

Arhetip.

Arhitectonic. Atribut oferit unei construcţii care depăşeşte un nivel de complexitate.

arhitectural.

Arhitectură militară. Ansamblul construcţiilor care au fost destinate apărării, practicată de meseriaşi în ştiinţa/arta amenajării arhitecturii pentru asemenea scopuri.

Aripă. Componentă laterală a unui ansamblu fortificat, aflat în raport de exterioritate faţă de altele, care pot fi centrale sau opuse. Posibilă parte adăugată în cursul evoluţiei cronologice particulare a unui monument.

ArmĂturĂ. Sistem de întărire a unor ziduri, cu ajutorul unor tiranţi. A. se poate dispune perpendicular, de-a lungul ori combinat, în reţea, în interiorul palisadelor ori zidurilor de piatră.

asimetric. Dispoziţie de componente de arhitectură ori decoraţii care sunt lipsite de simetria oferită de un reper major (axă, bază etc.).

asizĂ. Şir de pietre ori cărămizi, uniform dispuse într-un pat orizontal, cu ori fără liant. Componentă iniţială a paramentului, căruia îi oferă caracteristici particulare (a. regulate sau neregulate, cu materiale de construcţie alternate).

ARSENAL. Depozit şi centru de producţie a armamentului. A apărut doar la sfârşitul Evului Mediu, în marile cetăţi ale puterii centrale şi în mediul urban.

artefacte. Piese manufacturate pentru folosinţă umană.

ATELIER. Loc de confecţionare ori reparare a utilităţilor necesare vieţii unei cetăţi. Cele mai frecvente a. au fost cele ale fierarilor (potcovari şi armurieri), curelarilor, bucătarilor.

aulic. Adjectiv care desemnează caracterul unor producţii artistice emanând de la o curte imperială, regală sau voievodală.

AXĂ. Linia riguros mediană a unei piese (artefact), componentă sau complex constructiv.

Axonometrie. Proiecţie grafică tridimensională, în 45°, uneori însoţită şi de secţiuni, a unei construcţii.